La un vin fiert cu prietenii…

Am ajuns acasa putin ametita. Zapada scartaie sub picioare. Scarile blocului, dimineata umede, acum sunt curate si nu mai aluneca. Femeia de serviciu le-a dat cu sare: se vad urmele ca de creta, ca ale unor melci urasi care au lasat in urma dare uscate. In scara blocului un caine – incerc sa-mi dau seama daca mi-e mila de el sau daca mi-as dori sa fie eutanasiat. Un caine care, daca n-ar suferi de frig si de foame, probabil ca m-ar ataca pe strada impreuna cu alti caini.

Vinerile plecarilor: Rares, Andreea… Pe flipchartul din birou scria “Pa Raresel” , fara virgula. Au trecut sapte zile de atunci, insa nimeni n-a sters markerul albastru si, cu atat mai putin, evidentul care s-a asezat lejer pe un scaun, in fata celor doua monitoare ramase fara stapan, si se distreaza vanandu-ne pe rand.

Anda doarme. Mesajul s-a trimis dar telefonul este mut. Altfel, am fi continuat conversatiile eterne despre viata, oameni, bine si rau. Prin aburii vinului fiert, l-am intrebat pe Radu: “Radu, nu-i asa ca eu supraanalizez totul?” L-am intrebat pe Radu pentru ca parerea lui conteaza pentru mine. Nu stiu de ce, sau poate ca stiu, dar sunt 90% convinsa ca Radu poate sa vada esenta oamenilor cu claritatea unui radiolog. Ma asteptam sa-mi spuna ca da, ca supraanalizez si ca gresesc cu asta, dar raspunsul lui m-a luat prin surpindere: “Da, si foarte bine faci. Oamenii care supraanalizeaza sunt mereu nefericiti dar sunt al naibii de inteligenti”.

Am baut toata cana cu vin fiert. Imi simteam mainile calde si inima deschisa. Mama era acasa, ninsoarea se oprise, proba de viteza si de rabdare luase sfarsit. Nu eram nici fericita, nici nefericita. Eram multumita. Totul era asa cum trebuia sa fie. Lampa discreta, fumul de tigara, rasul de veverita al Giovanei, bancurile lui Radu, comentariile acide facute de Marius, chiar si plecarea Andreei, toate se imbinau intr-un echilibru perfect, fara asteptari neimplinite, fara acvarii sparte.

Oameni frumosi, oameni simpli. Oameni care isi permit uneori sa fie…umani. Oameni care se opresc din iuresul vietii lor pentru a asculta, pentru a da un sfat, pentru a lega o rana. Aceiasi care maine vor fi poate transfigurati de luptele pe care le duc zi de zi, care isi vor pune din nou mastile si care vor uita sau le va fi rusine sa fie sinceri.

Insa exista si momente cand gerul de afara si programul infernal de munca aduna oamenii in jurul unei cani de vin si scot ce e mai frumos din ei. In astfel de momente oamenii de la care nu aveai practic nicio asteptare, oamenii care te-au dezamagit uneori si probabil ca te asteptai sa o faca in continuare, stralucesc mai discret dar mai frumos decat cei pe care ii cauti zi si noapte, cu felinarele sufletului aprinse, pentru a-i ruga sa se milostiveasca si de tine cu o minune…

 

O banala prima zapada adevarata…

Prima zapada, tarzie, de ianuarie, s-a asezat peste un oras gri, vandalizat de protestatari, parasit de guardieni si golit de miracole. Ninge cu fulgi mari, ca dupa o bataie cu perne, ca in pozele artistice pe care mi le-a facut Raluca in padure, eu ingropata in penele perfect albe ale unor gaini care s-au jertfit mai demult pentru o banala perna.

Am deschis fereastra si curentul care s-a produs a chemat flugii gramada in casa, unde au murit efemer, in doar cateva secunde. Dar cei de afara, mii, zeci de mii, continua sa cada pe masini, pe iarba care acum are un motiv sa creasca verde la primavara, pe oamenii care, chiar si la 30, 40, 50, 80 plus privesc prima zapada cu bucuria evocata de “primele  ninsori de alta data…”

 

Lacul cu nuferi

Sunt texte care, de la bun inceput, nu-si propun sa transmita nimic. Se scriu pur si simplu, ca un exercitiu de imaginatie sau poate de relaxare, ca atunci cand ai o foaie alba si un creion dar nu ai idee ce vrei sa desenezi si incepi sa tragi linii, sa hasurezi, sa mazgalesti aleator si la final rezulta o opera abstracta.

In momentul acesta vreau sa povestesc despre un lac cu nuferi. Este un lac oarecare, cu apa verzuie, densa, dar nu murdara, acoperit de nuferi cu petale care bat spre mov. Nu stiu unde e situat, nu stiu cat e de mare, nu-mi pot imagina decat o mica parte din el, cea din apropierea malului. Sunt si cateva salcii acolo, nu foarte dese, iar pletele lor curgatoare, batute de vant, deseneaza linii frante pe suprafara apei. E liniste si cu toatea astea, in mintea mea, personaj pasiv in acest decor, rasuna incet si cu totul paradoxal melodia fredonata azi de Bogdan:

“De ce va destramati, usor va destramati voi, vise, pe poteci/ In amintirea muntilor, a muntilor, sa dainuim pe veci…Dam di dam di da di dam da dam”

A plecat si Rares. In urma lui, pe Facebook, a aparut poza cu el, Gabi, Bogdan si halatul. N-am avut timp sa plang, n-am stat sa analizez pe moment daca simt nevoia sa plang, am zis “let it go” si am trecut peste ziua celor doua cafele si a paharului mare de Cola cu veselia sublima a celui care a reusit inca o data sa iasa din noroi.

“De ce va destramati, usor va destramati voi, vise, pe poteci?” De ce oamenii te imbratiseaza strans abia cu cateva minute inaintea plecarii? De ce isi permit sa fie asa cum sunt doar atunci cand nu mai au nimic de pierdut? “Voi vise pe poteci…Dam di dam di da di dam da dam”.

In fata monitorului cu Dr. House mi-am amintit o secunda de toti cei care au plecat, de Dinu, de Nicolae, de Adina, de toti cei care au ales in cunostinta de cauza sa plece la mai bine si printre dinti mi-a scapat un “Fuck yourself” adresat, probabil, noua, celor ramasi in urma…

 

CD-ul

La scurt timp dupa noaptea alba petrecuta in Orange Shop cu Marian, band cappuccino cu aroma de vanilie, povestind nimicuri si facand haz de angajatii din tura de noapte, care ramaneau pret de cateva secunde holbandu-se la noi, cei dinauntru, intinsi incomod pe scaunele de birou unite intre ele pentru a improviza ceva de genul unei canapele, m-am gandit sa-i daruiesc un CD cu melodiile mele preferate.

 

Bucurestiul, noaptea…

Din confruntarea tacita cu Bucurestiul am castigat amandoi. El m-a lasat sa-i vad fata necunoscuta, magica, eu am recunoscut ca, macar pentru cativa ani, nu vreau sa fiu in alta parte decat aici. Candva credeam ca orice oras are o culoare proprie si un guardian. Braila, Brasov, Iasi, Timisoara – cu trenul, cu piciorul, pentru a descoperi sau pentru a uita, le-am gasit, pe rand, culorile, poate si guardienii: unii adevarati, care si-au purtat cu mandrie spada pana la final si care au lasat in urma lor cate o poveste, altii falsi, inchipuiti, care m-au alungat in alte orase. Si povestea a continuat.

Batranul, nesuferitul, anostul Bucuresti m-a intampinat insa cu cladirile lui galben-cenusii, m-a improscat cu noroiul Centrului Vechi, m-a acoperit de praf, mi-a lezat simtul estetic cu arhitectura sa diforma, monstruoasa, mi-a batjocorit amintirea Brasovului aruncandu-mi in fata strazile sale inguste, cu terase galagioase care voiau sa le imite pe cele din Piata Sfatului, m-a facut sa-l urasc inca din prima zi.

Si iata-ne aici, dupa 4 ani. Intre timp i-am gasit culoarea, nu si guardianul, dar intre noi s-a  asternut pacea: doi bravi comandanti de osti si-au lasat orgoliile si frustrarile deoparte si au incheiat un armistitiu.

Intr-o cafenea oarecare de pe Lipscani, la o masa in penumbra, cu un cappuccino si o foaie alba in fata, Bucurestiul m-a invatat una dintre cele mai importante lectii de viata: sa scriu ca si cum nu mi-ar mai pasa de nimic.

 

Patul lui Procust

Stau in mjlocul marii, pe banca imaginara a lui Iona, si totul in jurul meu e pasnic. Soarele imi bate in fata, deasupra zboara pescarusii iar pe sub valurile verzui inoata creaturi marine cu corp de om si coada de peste si cu alge incurcate in par. Stiu ca oricand se poate  starni o furtuna, dar am invatat ca pana si fenonemenele meteo care se petrec in mintea mea pot fi cumva controlate sau macar anticipate – am asadar timp sa ma pun la adapost in caz de intemperii.

Am ajuns aici, in acest colt linistit de viata, dupa ce am fentat Patul lui Procust. Le-am explicat celor de la spitalul de nebuni, unde imi petrec din cand in cand cateva zile, ca nu e tocmai cea mai indicata metoda de tratament pentru pacientii cu paranoia, tulburari de personalitate, pentru cei care sufera de reverii sau de imaginatie acuta. Culmea, m-au crezut, fara sa le dau argumente. Asa ca Patul lui Procust a fost abolit, macar pentru o vreme, din majoritatea spitalelor de boli mintale din lumea imaginata de mine.

 

Storytime

Nightwish m-a salvat inca o data. Nu este nevoie de nicio forta din exterior care sa opreasca frunzele in aer si oamenii pe scarile rulante. Toate povestile se scriu in mine, in liniste, si nu este nevoie de nicio autoritate sa le valideze.

In fata monitorului, cu ochii inchisi si cu castile pe urechi (din nou!), ascultand Storytime, m-am regasit pe mine, cea de anul trecut. Nu cea speriata, debusolata. Cea care a putut desena 48 de ore non-stop aproape, pentru Inspired, ascultand Amaranth pe repeat. Traiesc intr-o dimensiune ciudata, amalgamata, cu franturi de realitate si proiectii cubice, fugarita mereu de perspectiva vag conturata a zilei de maine. Mereu cu urechea ciulita la soaptele celorlalti, mereu in expectativa, gata sa parez orice lovitura, atenta sa nu ma ia nimic prin surprindere.

Si cu toate acestea atatea acvarii mi s-au spart in mana! Am ratacit o vreme printre cioburi, printre oameni, cu teama sa nu ma ranesc pana cand muzica a explodat din nou in mine, ca anul trecut. Si atunci am redescoperit adevarul pe care il uitasem.

“I am the voice of never, never land,
The innocence of dreams from every man,
I am the empty grave of Peter Pan,
A soaring kite against the blue, blue sky,
Every chimney, every moonlit sight
I am the story that will read you real,
Every memory that you hold dear

I am the journey,
I am the destination,
I am the whole mad tale
That grieves you
Away to taste the night”.

…si am mai inteles ca niciodata nu voi fi singura, nici in realitate nici in celelalte lumi in care mai evadez din cand in cand, atat timp cat ma am pe mine, prezenta lui si muzica…

 

Frunze crocante

Am mai invatat o expresie. Zapada scartaie, frunzele….harsaie? Harsaie doar frunzele crocante, uscate. Frunzele galbene, abia cazute, inca mai viseaza la copacii din care s-au desprins. Apoi, intr-o zi, se vor resemna la gandul ca vor reinvia in alte frunze verzi si vor deveni si ele crocante. Si vor suna a rugina si a scoici sfaramate.

Am mers cu picioarele prin frunze. Fara nicio tinta.  Harsh, harsh…Ca in engleza. Tot parcul era plin de frunze, deci nu conta in ce directie mergeam. Am mers asa, ca un somnambul, numai ca de data asta marginea acoperisului era foarte departe.

Cata liniste! Frunze galbene jos, frunze galbene sus, lumini galbene. Nicio adiere. Nicio miscare. Nicio lupta. Deci se poate si asa. Sigur ca se poate, atunci cand nu conteaza daca vine iarna sau primavara, cand iti este egal daca mergi sau daca alergi. Cand lasi pur si simplu oamenii si lucrurile sa vina la tine.

Scriu culcata. Poate chiar sunt bolnava. Treptele pe care le urc la metrou, textele pe care le scriu la munca, orele pe care le petrec pe scaun, in fata monitorului, ma dor fizic. Ma trezesc dimineata ca dupa un maraton de zeci de kilometri. Visez cu ochii deschisi ca dorm si in somn visez ca alerg. Sau poate ca doar imi doresc sa fiu bolnava. Ceva usor. O raceala infonesiva – pentru ca sunt si lasa! Acolo, undeva, intr-un ungher al subconstientului, imi doresc ca tata sa-mi citeasca povesti si mama sa-mi aduca lapte cald cu cacao. Iar mamaia sa-mi puna comprese cu camfor. Si sa dorm asa, la caldura, iar cand ma voi trezi sa fie soare.

* * *

Lasati-ma sa dorm sub frunzele crocante. Vreau sa ma trezesc abia la primavara, odata cu natura…

 

Fata Verde…

…doarme sub frunzele galbene si viseaza cetati medievale si strazi vechi, imortalizate in sepia. Fata Verde stie ca nu i-ar fi placut sa traiasca in acele vremuri: rochiile fosnitoare, salile largi in care rasuna ecoul pasilor, barfele si intrigile curtezanelor, romantismul si curtoazia cavalerilor par mult mai savuroase privite dinspre prezent spre trecut.

Fata Verde nu crede nici in zburatori, desi stie ca au existat candva.

In curand va veni inghetul, padurile verzi vor deveni carbune, frunzele moarte vor da seva pamantului, dar Fata Verde nu se mai teme: dupa iarna vine primavara si tot asa, un echilibru vechi de cand lumea, pe care oamenii l-au uitat.

In haosul schimbarilor de anotimpuri si de perspective, Fata Verde a omis un mic detaliu: mai devereme sau mai tarziu chiar si apele tulburi revin inapoi, pe fagasul lor. Iar podurile vechi, cladite din barne trainice, sunt cele mai rezistente.

Un toast asadar pentru prietenii vechi, care au fost mereu acolo, neobservati, invizibili…

***

Am dansat aproape o ora pe Sean Paul – Got 2 luv you. Imi revine obsedant in minte bucata “Fight, fight, fight”. In fond, asta este tot ce conteaza…

 

Cu aproape 4 ani in urma, in Bucuresti…

Metroul, mirosul de Fornetti, disperarea de a gasi un job, lacul din Crangasi, telefoanele pe silent, oscilatia intre depresie si entuziasm si asta…