Respect!

Ce faci atunci cand te confrunti cu o problema adevarata, gen sa-ti moara tatal subit, in urma unui atac de cord neanuntat de niciun alt simptom, in timp ce sotul tau este plecat in Afganistan, in misiune? Te mobilizezi, iti ajuti mama sa treaca peste soc, organizezi tot ce e necesar pentru a cinsti cum se cuvine memoria celui disparut, apoi te dedici in continuare jobului si cresterii fetitei de un an. Ce am invatat de la Mihaela: “Viata merge inainte!” Respect.

 

Experimentul “Facebook”, experimentul “One Step at a Time”

Stergerea contului meu de Facebook nu s-a dorit a fi un experiment. Pur si simplu am simtit nevoia unei re-orientari spre interior, iar cand am reusit sa pun cat de cat ordine printre borcanele din camara mea personala si am decis sa ma deschid din nou spre exterior, am facut-o mult mai spartan, fara speculatii, fara artificii si fara retele sociale. Ciudat, dupa doua saptamani oamenii au inceput sa ma caute pe mail sa ma intrebe daca sunt ok. Nu asta voiam, de fapt nu voiam nimic. S-a intamplat intr-o dimineata, cand pur si simplu am decis sa plec, iar faptul ca “Ana will miss me”, “Diana will mis me” nu m-a mai emotionat deloc.

Punct si de la capat. Am ramas cu blogul, la care nu voi renunta niciodata, indiferent de problemele de comunicare pe care le voi mai avea probabil in raport cu mine si cu cei din jur. Nu am nevoie de un perete alb (wall) pe care sa-mi postez crampeie de suflet, demo-uri de inteligenta sau citate moralizatoare, spatiul in care imi doresc sa ma desfasor ar trebui sa fie mult mai vast si mult mai sincer,  iar oamenii care ma citesc constant sau ocazional imi demonstreaza ca nu sunt si nu voi fi singura si ca lumile create de mine nu sunt izolate si nici nelocuibile.

 

De laşitas

Buna, Spitalule Militar “Carol Davila”. Iti era dor de mine? Mie nu. Asteptand asistenta “de pe ambulatoriu” am rememorat, fara sa vreau, toata povestea operatiei mamei: internarea, cele 4 sau 5 decalaratii pe propria raspundere pe care trebuia sa le completeze in caz ca, inregistrarea, statul la coada impreuna cu alte femei la fel de speriate sau poate chiar mai rau din motive evidente, itinerariul prin spital de la o sectie la alta pentru investigatiile preliminare, apoi prima noapte de cosmar in asteptarea zilei de foc care nu mai venea, pregatirea pentru operatie si, peste toate, plimbarile interminabile, exasperante, de-a lungul coridoarelor, de la un capat la altul, cu urechea ciulita la sunetul targii ambulante care venea din cand in cand, la interval de o ora sau mai mult, in functie de gravitatea operatiei, ducand cate o pacienta semi-constineta sau adormita.

Nimic nu s-a schimbat la Spitalul Militar in ultimele doua saptamani: aceleasi asistente (pe unele chiar le-am recunoscut), aceeasi coada la internare (de parca ar fi mai multi oameni bolnavi decat sanatosi), acelasi du-te vino al nervilor macinati si, pentru o clipa, mi s-a parut ca-l vad pe tata, mic de statura, cu parul alb, cu mainile la spate, incercand sa se focuseze pe detalii banale, cum ar fi chipiul generalului dr. Carol Davila, turnat in bronz, pentru a uita ca mama se afla pe masa de operatie chiar in acel minut. Astazi insa alti tati cu par alb se plimba pe coridoarele animate, asteptand alte mame sa iasa din operatie.

Bagatela. Asta e termenul. Totul a trecut.Si totusi , pe moment, problemele individuale nu pot fi altfel decat “mult mai grave” decat genocidul din Iran si foametea din lumea a treia.

 

Final de alb

O pisica face echilibristica pe gardul dintre vile. S-a asternut atata zapada incat acoperisul casei si gardurile s-au uniformizat sub o singura linie alba, care merge drept apoi se curbeaza in sus, spre acoperis, apoi coboara iar spre gard. Pisica merge pe urmele lasate de alte pisici sau poate chiar de ea: pasi mici, moi. Se opreste, se uita la mine. Seamana cu Neko, pisica fetelor, de la tara. Merge. Se uita din nou la mine, apoi dispare in pod, printr-un loc stiut doar de ea, poate printr-o crapatura de acoperis ascunsa de zapada.

Este atat liniste maramureseana azi, aici, in coltul asta de Bucuresti, incat, daca vecinul din dreapta n-ar fi strans de acum o luna instalatia de brad, mi-as putea imagina ca vine Craciunul. Asa mi se intampla mereu: traind in viitor, proiectand in mintea mea dezastre sau minuni, uit sa traiesc clipa.

 

In loc de Facebook:)

12:12 Este abia miercuri si deja ma simt la capatul puterilor. Viva Red Bull – prietenul care a reusit de fiecare data sa ma ridice de jos. La propriu.

14:29 – Stare paradoxala: somn, oboseala vs agitatie de la Red Bull. Plus asta, ca mi-am amintit de ea:

15:02 – Breaking news: iarna pe ulita…de acasa

 

Tectonica sentimentelor: orgolii, razbunare, erori

Intr-o noapte furtunoasa vijelioasa de februarie, am hotarat sa reiau legatura cu teatrul, care, la fel ca si cartile pe care le citesc, are marele dar de a ma ajuta sa ma regasesc in totalitate. Iata ce a rezultat:

Intr-un Paris decadent in sine, o femeie de cariera cu un caracter de fier apeleaza la serviciile a doua prostituate pentru a-i oferi barbatului iubit o poveste de dragoste romantata, a carei protagonista nu este insa ea, ci una dintre cele doua femei. Situatie bizara dar nu inexplicabila: femeia puternica, irezistibila, calita in lupta cu Terminator-ul masculin, obtuz si impenetrabil uneori, este de fapt incapabila sa pastreze langa ea barbatii pe care ii iubeste – o reminiscenta a unei copilarii in care absenta enigmatica a tatalui este suplinita de o mama visatoare, uneori iresponsabila, insa experta in arta seductiei.

In opozitie cu mama, Diane este genul de femeie pentru care cariera conteaza mai mult decat viata personala. Iata de ce semnalele evidente ale lui Richard, indragostit pana peste urechi, raman multa vreme nebagate in seama. Indiferenta, sadism sau teama de a nu fi ranita? Probabil cate putin din fiecare. Cert este insa ca Diane  se joaca cu Richard caruia ii respinge sistematic cererile in casatorie, pana cand constata ca a ajuns sa-l iubeasca. Este momentul in care se vede nevoita sa-si reanalizeze comportamentul din ultimii ani si sa constate cu teama ca Richard se distantase treptat de ea si ca risca sa-l piarda. Totusi, orgoliul o impedica sa-i marturiseasca acestuia ce simte cu adevarat asa ca recurge la un joc de rol stupid (vazut din afara), in care ii exlica  partenerului ca sentimentele ei s-au schimbat si ca, mai mult ca sigur, relatia lor nu va avea nicio finalitate.

Marturisirea vine ca o eliberare pentru Richard care arunca pe masa varianta cea mai facila pentru amandoi: fuck buddies, “vom ramane prieteni”, cu alte cuvinte cliseul stupid servit atunci cand vrei sa franezi o desaprtire brusca.

Intr-un moment de maxima incordare, indusa, pe de o parte, de insistentele  mamei care isi doreste ca fiica ei sa nu mai esueze sentimental iar pe de alta parte de aparenta indiferenta si detasare a lui Richard, Diane intalneste doua prostituate: o studenta cazuta intr-un moment nefast pe mana unor proxeneti, care tintise sus dar care isi pierduse demnitatea si virginitatea pe drumul dintre Bucuresti si Sorbona, si o matroana decazuta, genul prostituatei intre doua varste, trecuta prin viata, fara complexe si aparent interesata doar de stabilitate materiala.

Slujindu-se de careira sa fulminata ca de un paravan, tanara politiciana le ofera celor doua vagaboande un apartament si un acont lunar gras, in schimbul unui serviciu aparent simplu: tanara, metamorfozata in studenta la Litere visatoare si ingenua, intra in casa Dianei cu titlul de “cunostinta indepartata”  (insotita, desigur, de prostituata batrana care joaca rolul mamei), cu scopul de a-l seduce “din intampare” pe Richard, plasa in care debusolatul si probabil imaturul mascul alfa cade fara intarziere.

Este evident ca tot ceea ce la inceput parea un act de iubire si de altruism este de fapt o razbunare mascata, rafinata, care in final se va solda cu mai multe victime. Diane  o serveste insa lucid, scrasnind intr-adevar din dinti de neputinta si de durere in fata unei povesti de dragoste induse, al carui regizor fusese chiar ea, fara insa a inceta sa-i ofere “bunului sau prieten” portiile regulate de sex si de sfaturi pertinente pe care numai o femeie le poate da atunci cand vine vorba de probleme sentimentale.

Pauza, cortina. Pana aici mai nimic surprinzator, decat o intriga destul de bine conturata. Unde e tensiunea, unde e dramatismul, unde e tectonica destinelor care se ciocnesc si fac scantei?

Ca dupa o pauza la vestiare, in care regizorul si actorii au decis impreuna sa schimbe tactica de joc, piesa se insufleteste iar evenimentele incep sa se indrepte alert catre un final aparent previzibil: tanara (fosta) prostituata  – actuala sudenta cu acte in regula se indragosteste de Richard, indragostit, la randul lui, iremediabil si irevocabil de ea, amorezului debusolat nemairamanandu-i altceva de facut decat sa o ceara in casatorie. Diane devine astfel victima propriului orgoliu (deznodamant vadit moralizator, care putea fi cu usurinta anticipat) si primeste anuntul matrimonial cu aparenta seninatate. In background insa, bea gin pana se face varza, asculta pe repeat marsul nuptial si varsa lacrimi mari si sincere de cocodil. Asta n-o impiedica totusi sa strice fericitul mariaj dand pe fata adevarata identitate a proaspetei mirese. Rezultat previzibil: mariaj destramat, ingenua mireasa distrusa, Richard in primul avion spre Africa….de unde revine peste un numar de “n” saptamani pentru a avea o ultima discutie cu fosta doamna Richard care il impresioneaza pana la lacrimi cu iubirea ei sincera. Happy-end.

Si totusi ramane ceva de rezolvat, asa ca asistam la scena finala a marturisirilor, in care el si ea, nemaiavand nimic de pierdut, pun cartile pe fata. Este momentul in care Richard recunoaste ca nu incetase nicodata s-o iubeasca pe Diane, dar ca fusese indepartat brutal si atunci se vazuse nevoit sa-i plateasca singurei femei pe care o iubise pasional exact cu aceasi moneda: indiferenta. “Orgoliul este molipsitor”, spune Richard inchinand un pahar de sampanie in cinstea noii sale iubiri, de data aceasta impartasite. Ironia destinului. Rasturnarea de situatii n-o mai atinge insa pe Diane, care invatase intre timp cea mai importanta lectie din viata sa: cum sa iubeasca pur si simplu, fara baiere, fara a se mai autocenzura si, mai ales, fara a astepta nimic in schimb.

Cateva aspecte care mi-au dat de gandit

In scena finala, Richard si Diane evoca o discutie pe care o purtasera la inceputul relatiei lor, despre tectonica sentimentelor (de unde si titlul): sentimentele sunt ca niste placi care se misca haotic apoi se ciocnesc, ricoseaza, se indeparteaza si tot asa. Eu as spune mai degraba ca sentimentele sunt ca niste piese intr-un joc de domino: el tine la ea care tine la altul care tine la alta si tot asa. Paradoxul insa e altul: dupa ce ea se declara invinsa si renuta la a mai lupta pentru el, el incepe sa o caute si jocul daramarii pieselor de domino este reluat, dar in sens opus.

“Esti un barbat imperfect!” Replica mamei Dianei, in momentul in care aceasta recunoaste ca s-a despartit de Richard. Diane se incadreaza perfect in prototipul femeii – barbat, nevoita sa tina mereu garda sus in fata “inamicului” masculin. Teama de esec sau poate latura dominat-masculina a Dianei o fac sa para neexperimentata si total neajutorata in problemele sentimentale. Diane este frumoasa, dar nu seducatoare. Are o personalitate puternica, dar ii lipseste sarmul. De fapt singura ei vina este  modul direct in care a incercat sa abordeze barbatul: ca pe egalul sau. Cu toate acestea, este un personaj de departe mai bine conturat si mai expresiv decat serafica Elina (studenta prostituata) care s-a ales in final cu marele trofeu pentru simplul fapt ca invatase ce inseamna iubirea din poeziile pe care le studiase la facultate (am exagerat putin cu afirmatia asta, dar esentialul ramane acelasi).

“Mereu am confundat iubirea cu lupta”, recunoaste Diane in final. In prima faza avem tendinta sa spunem ca abordarea Dianei s-a dovedit total gresita: iubim sau ne dam lectii dure unul altuia? Aici intervine insa problema “iesitului din cochilie”, subiect despre care as putea abera la infinit. Esentialul este ca atunci cand iti exprimi deschis sentimentele devii vulnerabil si experienta te-a invatat ca oamenii sunt schimbatori si inselatori. Asa ca trebuie sa te hotarasti ce alegi: cu sufletul pe tava, expus toanelor unui barbat care poate nu stie sa-l aprecieze si sa-l ocroteasca, sau ascuns in spatele unui orgoliu de fier? Indiferent care este decizia pe care o iei, trebuie sa ti-o asumi. Diane a ales si a esuat. Strategia ei s-a dovedit eronata, ori, in dragoste, erorile se platesc scump.

 

Nebunia, ca mod de viata

Am auzit de multe ori spunandu-mi-se ca sunt nebuna. Psihologul a infirmat: sunt doar depresiva. Cand ti se spune franc ca esti nebun, incepi sa te gandesti ca in timp starea asta se va agrava, ca vei ajunge sa traiesti finalul vietii imbracat in alb, intr-o camaruta cu un singur geam pozitionat in tavan – ca sa nu poti ajunge la el si eveda (unde?) – mazgalind pe podea si pe pereti desene in carbune si fraze incalcite, al caror sens in intelegi doar tu.

Imaginea asta m-a socat asa ca am invatat sa-mi accept nebunia si s-o dozez. In momentul in care am inceput sa ma accept ca nebuna (fara acte in regula), nebunia a devenit a doua mea natura. Eu sunt cea care sare garduri pentru a lasa flori pe treptele unei case de la poalele Tampei, eu sunt cea care se trezeste dimineata, merge la gara si ia primul tren spre oriunde; eu sunt cea care, la 28 de ani, inca mai are prieteni imaginari, eu sunt cea care, in lipsa lumii inchipuite care ii completeaza viata, nu ar mai putea face lucruri palpabile pentru oameni reali. Nebunia este in definitiv o stare de gratie, care iti completeaza golurile emotionale. In timp am aflat ca a fi nebun nu inseamna, cum credeam la inceput, sa stai ghemuit intr-un colt, scuturat de spasme si sa-ti rozi unghiile, ci opusul: sa traiesti, sa te arunci in gol, sa vezi fundul prapastiei apropiindu-se ametitor de repede si totusi sa reusesti sa te salvezi in ultima clipa. De multe ori am baut vinul nebuniei pana la fund: e dulce-amarui, tonic, exploziv, te ameteste, te face sa simti ca traiesti.

Si inca un avantaj: daca propria-mi nebunie nu-mi va fi fatala, probabil ca voi ajunge genul ala de bunica amuzanta, abandonata de copii intr-un azil de batrani, care isi petrece serile povestind celorlalti batrani senili amintiri picante din tineretile  foarte foarte indepartate.

Later edit: am inteles in cele din urma de ce mi-am dezactivat contul de Facebook. Si am mai realizat ca s-ar putea sa nu-l mai reactivez vreodata. Cel putin asa simt acum:)

 

“Cujetarile” zilei

11:41 - De ce o femeie care arata bine si nu pare deloc proasta, cum e Jessie J, are foarte multe melodii despre puterea de a te accepta asa cum esti, cu toate defectele tale?

12:18 - Nu exista nicaieri porunca “sa nu fii jeg uman”, pentru ca asta  se subintelege de fapt din tot decalogul, ca o clauza secundara: daca furi esti un jeg uman, daca nu-ti respecti parintii esti un jeg uman etc. Imi place expresia asta, mai ales daca este folosita autoreflexiv: “sunt un jeg uman pentru ca”. Puncte de suspensie, pe care nu stiu exact cu ce sa le completez. In contextul asta se pare ca sunt un jeg uman doar pentru ca. Sa o luam prin excludere: furat, ucis, inselat – nu. Am intr-adevar o problema cu duminica, pe care n-o respect intotdeauna ca zi de odihna, si cu ravnitul la bunurile aproapelui. Totusi, aproapele e bine-mersi, nu i-am sustras nimic pentru a-mi spori mie nivelul de trai sau fericirea: n-am plecat cu monitoarele acasa, scaunul Andreei e la Alexandra (nu la mine) si in general toti ceilalti “aproape” (care o fi pluralul lui “aproape?”) nu cred sa fi avut de suferit direct si iremediabil din cauza mea. Totusi, am o multime de judecatori care m-au chemat in boxa acuzarii pentru ca. Tocmiti-mi un avocat ca sa pot in cele din urma completa punctele de suspensie si sa am dreptul la o ultima tigara!

Mi se spune ca am gresit fiind eu insami: gura-mare, pareri servite in plex – puteam sa le tin pentru mine, “but no, I went and told the whole world how I feel”. Asta sunt eu. Si Jessie J cica e perfect ok sa te accepti asa cum esti, atat timp cat esti sincer cu tine si cu ceilalti. Deci, prietene, nu te-am palmuit in public (poate doar prin cuvinte, insa fara spectatori), nu ti-am furat camila, sclavul si averile, nu am profitat de tine cu buna stiinta; nu te-am pradat la drumul mare si nu am jurat stramb impotriva ta; nu te-am dat pe mana calailor si nu am ravnit la nimic din ceea ce era al tau; singura mea vina este ca am inteles gresit notiunile de “prietenie” si “bine” si le-am aplicat ca atare. Ma duc in pustie sa le aprofundez putin.

12:40 – De ce naiba nu scriu pentru munca? Pentru ca ascult asta de la Radu. Multam, Radu, chiar daca nu ma citesti:)

12: 55 – Tipa care si-a “distrus” Facebook-ul da lectii de rabdare. LOL:)))

13:51 – Din lipsa de Facebook:)

15:23 - Nu stiu cat de mult cred in teoria care sustine ca modul tau de gandire poate influenta mersul universului, dar am observat implicatiile negative ale acestui fenomen: cand te temi foarte mult de ceva si incerci sa eviti acel lucru sau acea situatie, nu faci decat s-o “atragi”in viata ta. Si totul se intampla aproximativ la fel ca in scenariul imaginat de tine. Si te intrebi “de ce?”. Si intri intr-un cerc vicios al frustrarilor, al nervilor si al analizelor absurde. In contextul asta se pare ca le-am dat celor din jur fix acele doua arme cu care ma pot darama: nepasarea urmata de tacere. Din fericire constientizez ca este o lectie pe care am tot amanat-o si pe care trebuie sa o invat: cea de a infrunta direct fantomele trecutului si propriile temeri. Desi, daca stau si ma gandesc bine, tot eu am fost cea care a insistat sa invete sa inoate, tocmai pentru ca se temea cumplit de apa….

16:11 – Rateuri. Pauza. Continuam. A naibii incapatanare:)

 

Mic tratat despre plans

Cred ca as putea enumera dintr-o suflare, fara sa ma gandesc, peste 50 de locuri diferite in care am plans. Preferatul meu este insa plansul la metrou. Stai asa, aruncat de soarta pe un scaun, cu castile in urechi, si in timp ce te uiti la incaltarile celui din fata ta, lacrimile curg pe maini, se preling pe geanta si in final se contopesc cu baltoacele de zapada topita adusa pe talpi, de afara. Cand plangi la metrou ai impresia ca oamenii empatizeaza cu tine si parca te simti mai bine. Nu conteaza ca ei sunt de fapt spectatorii unui show gratuit, tu esti convinsa ca 90% dintre privitori chiar inteleg ce simti. Despre plansul la metrou as putea scrie o lucrare de diploma.

Mai e si plansul pe tastatura: te loveste subit, la munca, si nu mai ai timp sa-l amani pana ajungi la baie sau pana iesi pe balcon, asa ca-l versi direct, in acordurile melodiei preferate, care iti amplifica starea emotiva.

Mai sunt si alte forme de plans, insa in studiul de fata nu mi-am propus sa analizez efectele ci cauza. Adasar, de ce plange o femeie? Pentru ca e prea slaba si prea femeie sa imparta pumni in stanga si-n dreapta, iar urlatul “cat te tin plamanii” nu se preteaza intr-un grup social condus dupa profunde principii morale si etice. Plange pentru ca barbatii s-au obisnuit intr-atat cu cliseul “femeile plang din orice”, incat il solicita ca pe un “bis” al unei piese conoscute, cantate in deschiderea concertului: “hai, nu plangi?”.

Femeile plang pentru ca trebuie sa bea zilnic peste 2 litri de lichide, ca sa nu se trezeasca cu ditai’ celulita de gradul 2 sau 3, iar surplusul de apa se elimina la fel de bine si prin lacrimi. Mai plang pentru ca orgoliul nu le permite sa recunoasca adevarul absolut ca barbatii au intotdeauna dreptate asa ca aleg o modalitate mai putin umilitoare de a se arata invinse, plang pentru ca simt prea mult si gandesc prea putin si le e cumva ciuda pe natura lor haotica, plang cand nu gasesc cuvinte si propozitii care sa exprime ce simt si ce gandesc si atunci se limiteaza la sunetele primare si la mimica.

Pentru mine plansul este ca o haina. Ma imbraca, ma invaluie, imi tine de cald. Un plans bun e ca un shot de tequilla: iti amorteste simturile si-ti da o stare de bine. Apoi o vreme nu mai conteaza. Plansul nu are nimic injositor, din contra, el este, de cele mai multe ori, linia de demarcatie dintre mizerie si regasire – atunci cand reusesti sa ineci frustrarile in plans, poti fi sigur ca ai facut un pas important spre vindecare. Plansul este ca o ploaie de vara: in urma lui cresc principiile, stima de sine si increderea. Plansul este uman, plansul este un metal nobil – nu multi si-l permit. Desigur, nu este de dorit sa vezi un barbat plangand pentru ca atunci stii ca situatia este delicata, insa multi oameni ajung sa-si cenzureze pana si plansul interior.

Plansul este.

…cea mai profunda si mai sincera arta poetica scrisa vreodata de un poet anonim, asa cum sunt eu, tu, cum suntem noi toti, astia fara carti publicate, premii si merite artistice recunoscute.

 

Ganduri inghetate

Desi am enorm de munca (as usual), vreau sa scriu pe blog. In fond mi s-a zis ca este un job de cacat (la propriu), de unde nu am cum sa avansez. Ah, dar cine isi dorea sa avanseze? Pana de curand (acum jumatate de an?) imi doream sa fac lucrurile bine. Perfectionista mamii! Astazi, in momentul t zero, imi doresc doar sa supravietuiesc. Sa-mi supravietuiesc. Andreea, touché! Trebuie sa rezist 10 ore, in medie, fara sa-mi creasca tensiunea de la Red Bull si fara sa-mi pocneasca vreo vena, din varii motive. Trebuie sa-mi tin haosul sub control, dozat – cate o izbucnire pe zi – ca sa nu curga apa sarata in tastatura si ca sa nu intru pe lista cu “oameni buni de dat afara”. De parca mi-ar pasa. Oricum, am zile in care aproape ca-l rog pe Bogdan sa ma dea afara: daca eu nu pot sa-mi trag singura sutul in cur mobilizator, atunci poate se milostiveste altcineva. Doar pentru asta sunt prietenii, nu?

Fac conversatie cu Anca, in bucatarie. Anca s-a sacrificat sa mearga pana in Kaufland, in fusta, peste nameti (sau “peste zapezi”, cum imi place mie sa spun cand c** metafore) si s-a intors cu meniul zilei pentru doua persoane: eu si ea. Piureul e cald, pieptul de pui arata bine. Oare mi-e foame? Mancarea e buna – sau cel putin acceptabila (stiu pentru ca am mai mancat de la Tip Top), insa azi are gust de papura. Anca intreaba ceva, eu ii raspund altceva. Cred ca era vorba despre ce am facut la munte. Anca mi-e simpatica (prostul obiecei de a ma atasa de oameni ca un caine abandonat, care simte nevoia bolnava de afectiune) dar astazi mi-e greu sa vorbesc, sa scriu, sa mananc, mi-e greu sa…orice si ma intreb cum s-o fi simtit mama in primele minute dupa operatie cand, abia coborata de pe targa, incerca sa formuzele cu greu intrebarea care o framanta de cand se internase: “S-a terminat?Sunt bine?”

Vreau un Red Bull. De fapt as vrea sa beau o tarie, sa beau doua tarii, sau 5, sau 7 (ca in jocul cu portocalele: “ As manca o portocala”. Iar Numarul Unu raspundea: “De ce una si nu Trei?” La care Trei pasa pisica lui Sapte, spre exemplu, si tot asa). Mi-am pus in cap ca nu rezist pana la final fara Red Bull asa ca ma duc sa-mi cumpar unul.

La Baba e mai frig decat a fost la noi, vineri, cand n-a mers centrala. Usa plange deprimant: ding dang, ding dang! E atat de pustiu pe strada, in oameni, in magazin, incat in locul zapezii suflate de viscol ma astept sa intre o pala de vant amestecata cu nisip si niste ciulini calatori, asa cum vezi in western-uri.

Baba coboara cu pasi grei scarile de lemn. E mereu ursuza si expeditiva. N-o place nimeni. Tocmai din cauza asta a fost botezata “Baba”,  desi nu are foarte mult peste 50 de ani. Azi baba are nasul rosu. Nu e de la frig. Lacrimile i se scurg pe obrajii aspri si se innoada sub barba. Fata insa e la fel de inexpresiva, ca a unui actor prost care nu stie sa mimeze plansul si atunci regizorul si directorul de platou sunt nevoiti sa-i picure pe obraji lacrimi false, de apa distilata, pentru a da impresia de veridicitate. Baba plange. Eu zambesc. Din afara pare sadic, inuman. Dar eu stiu de ce zambesc. Daca baba plange inseamna ca umanitatea, sensibilitatea, nu sunt simpli termeni de DEX. Daca baba plange, omenirea mai are o sansa. “Cine crede ca ma intelege mai bine decat o fac eu, este rugat sa-si traga o palma” – statusul pe care as fi vrut sa-l pun dimineata pe Facebook. Desigur, n-ar fi impresionat pe nimeni. Nici macar eu nu mai cred in principiile si in trairile mele dezorganizate, cu  parfum fals de katharisis. Poate astea mergea pusa pe Faceboook. A, am uitat. Nu mai am Facebook. Si totusi viata merge mai departe….