Vinerile plecarilor: Rares, Andreea… Pe flipchartul din birou scria “Pa Raresel” , fara virgula. Au trecut sapte zile de atunci, insa nimeni n-a sters markerul albastru si, cu atat mai putin, evidentul care s-a asezat lejer pe un scaun, in fata celor doua monitoare ramase fara stapan, si se distreaza vanandu-ne pe rand.

Anda doarme. Mesajul s-a trimis dar telefonul este mut. Altfel, am fi continuat conversatiile eterne despre viata, oameni, bine si rau. Prin aburii vinului fiert, l-am intrebat pe Radu: “Radu, nu-i asa ca eu supraanalizez totul?” L-am intrebat pe Radu pentru ca parerea lui conteaza pentru mine. Nu stiu de ce, sau poate ca stiu, dar sunt 90% convinsa ca Radu poate sa vada esenta oamenilor cu claritatea unui radiolog. Ma asteptam sa-mi spuna ca da, ca supraanalizez si ca gresesc cu asta, dar raspunsul lui m-a luat prin surpindere: “Da, si foarte bine faci. Oamenii care supraanalizeaza sunt mereu nefericiti dar sunt al naibii de inteligenti”.

Am baut toata cana cu vin fiert. Imi simteam mainile calde si inima deschisa. Mama era acasa, ninsoarea se oprise, proba de viteza si de rabdare luase sfarsit. Nu eram nici fericita, nici nefericita. Eram multumita. Totul era asa cum trebuia sa fie. Lampa discreta, fumul de tigara, rasul de veverita al Giovanei, bancurile lui Radu, comentariile acide facute de Marius, chiar si plecarea Andreei, toate se imbinau intr-un echilibru perfect, fara asteptari neimplinite, fara acvarii sparte.

Oameni frumosi, oameni simpli. Oameni care isi permit uneori sa fie…umani. Oameni care se opresc din iuresul vietii lor pentru a asculta, pentru a da un sfat, pentru a lega o rana. Aceiasi care maine vor fi poate transfigurati de luptele pe care le duc zi de zi, care isi vor pune din nou mastile si care vor uita sau le va fi rusine sa fie sinceri.

Insa exista si momente cand gerul de afara si programul infernal de munca aduna oamenii in jurul unei cani de vin si scot ce e mai frumos din ei. In astfel de momente oamenii de la care nu aveai practic nicio asteptare, oamenii care te-au dezamagit uneori si probabil ca te asteptai sa o faca in continuare, stralucesc mai discret dar mai frumos decat cei pe care ii cauti zi si noapte, cu felinarele sufletului aprinse, pentru a-i ruga sa se milostiveasca si de tine cu o minune…

Am deschis fereastra si curentul care s-a produs a chemat flugii gramada in casa, unde au murit efemer, in doar cateva secunde. Dar cei de afara, mii, zeci de mii, continua sa cada pe masini, pe iarba care acum are un motiv sa creasca verde la primavara, pe oamenii care, chiar si la 30, 40, 50, 80 plus privesc prima zapada cu bucuria evocata de “primele  ninsori de alta data…”

In momentul acesta vreau sa povestesc despre un lac cu nuferi. Este un lac oarecare, cu apa verzuie, densa, dar nu murdara, acoperit de nuferi cu petale care bat spre mov. Nu stiu unde e situat, nu stiu cat e de mare, nu-mi pot imagina decat o mica parte din el, cea din apropierea malului. Sunt si cateva salcii acolo, nu foarte dese, iar pletele lor curgatoare, batute de vant, deseneaza linii frante pe suprafara apei. E liniste si cu toatea astea, in mintea mea, personaj pasiv in acest decor, rasuna incet si cu totul paradoxal melodia fredonata azi de Bogdan:

“De ce va destramati, usor va destramati voi, vise, pe poteci/ In amintirea muntilor, a muntilor, sa dainuim pe veci…Dam di dam di da di dam da dam”

A plecat si Rares. In urma lui, pe Facebook, a aparut poza cu el, Gabi, Bogdan si halatul. N-am avut timp sa plang, n-am stat sa analizez pe moment daca simt nevoia sa plang, am zis “let it go” si am trecut peste ziua celor doua cafele si a paharului mare de Cola cu veselia sublima a celui care a reusit inca o data sa iasa din noroi.

“De ce va destramati, usor va destramati voi, vise, pe poteci?” De ce oamenii te imbratiseaza strans abia cu cateva minute inaintea plecarii? De ce isi permit sa fie asa cum sunt doar atunci cand nu mai au nimic de pierdut? “Voi vise pe poteci…Dam di dam di da di dam da dam”.

In fata monitorului cu Dr. House mi-am amintit o secunda de toti cei care au plecat, de Dinu, de Nicolae, de Adina, de toti cei care au ales in cunostinta de cauza sa plece la mai bine si printre dinti mi-a scapat un “Fuck yourself” adresat, probabil, noua, celor ramasi in urma…

Selectia am facut-o eu, insa partea de scriere a CD-ului am lasat-o in seama Mirelei. Dintre toate colegele de camera, Mirela era cea mai “la curent” cu tehnologia, pentru simplul fapt ca obisnuia sa-si bage nasul peste tot, calitate de care s-a folosit mai tarziu pentru “a-mi sufla” doi iubiti. (Tot ea a fost cea care l-a botezat pe Marian “Orange”, nume cu care a ramas de altfel in analele Facebook-ului.)

Pe langa CD, in plicul alb A3 am pus si doua schite – prostul mei obicei de a arunca cu desene in stanga si-n dreapta: nu mai stiu exact ce reprezentau, insa tin minte ca le-am facut sul si le-am legat cu o panglica de rafie, gasita din intamplare prin camera: ramasita de la cine stie ce buchet de flori primit de una dintre fetele care aveau iubit.

Stiam ca Marian lucreaza dar nu voiam sa dau pur si simplu buzna, la o ora de varf, cand prin magazin se perindau probabil destul de multi clienti, sa zambesc si sa-i arunc CD-ul pe masa. Asa ca am luat autobuzul spre centru si am coborat cu doua statii mai inainte, intr-o zona plina de florarii si tarabe ambulante. Dupa numai cateva minute am gasit ceea ce-mi trebuia: un tiganus curatel, de vreo 10 ani, care trebaluia ceva pe langa maica-sa, florareasa.

L-am abordat direct, mascandu-mi emotia: “Ma, vrei sa primesti 20.000?” (acum 5 ani suma echivala probabil cu un sir de covrigi calzi, cumparati de langa facultate, in zilele “de foamete” premergatoare bursei). Pustiul a dat din cap afirmativ. “Hai cu mine. Iti platesc biletul de autobuz”. “Da’ unde mergem?”, m-a intrebat suspicios, moment in care m-am gandit amuzata ca despre tinere sechestrate de tigani s-a mai auzit,  probabil, dar de puradei romi rapiti de studente romance – nu prea. “Pai mergem doua statii spre centru. Nu te speria, ca nu te mananc. Ma ajuti cu o treaba apoi te intorci frumos la maica-ta”. Cu promisiunea ca-i platesc biletul inapoi, am batut palma.

Autobuzul ne-a lasat vizavi de magazinul Orange. Prim geamul fumuriu zaream silueta lui Marian la biroul pe care, cu cateva nopti in urma, atipisem, cu capul sprijinit in maini.

L-am luat din nou in primire pe pusti: “Asa, hai sa-ti zic ce ai de facut. Te duci in magazinul ala si vezi ca la un birou e un tip cu ochelari. Ii dai plicul asta apoi te intorci la mine si primesti banii. Daca te intreaba ceva, nu raspunzi. Iesi pe usa si vii incoa’ direct!”

Am ramas pe trotuar, cu castile in urechi. Inima imi bubuia de parca eu duceam cd-ul, nu pustiul tocmit pe 20.000. Dupa cateva minute l-am vazut iesind pe usa magazinului si traversand tacticos strada. Inima mi s-a oprit in gat apoi mi-a explodat in urechi. Imi era teama sa nu fi dat gres sau, si mai grav, sa nu se fi intors cu CD-ul. Abia am resuit sa ma adun si sa-l intreb dintr-o suflare: “Ei, l-ai gasit? Ce a zis?”

“Nimic. A ramas asa, cu gura cascata. Iar eu m-am intors si am venit aici, cum mi-ati zis”.

* * *

“I am the storyteller”. Asta imi repet in fiecare dimineata, in oglinda din baie si-n toate oglinzile reale sau imaginare in care ma reflect uneori. Nu stiu cum ma vad ceilalti, nu stiu ce cred ei despre mine insa viata m-a invatat un lucru: pot aduce zambetul pe fetele oamenilor folosindu-mi imaginatia. Este singura calitate care va ramane in picioare atunci cand ambitia, frumusetea si toate celelalte calitati – pe care mi le constientizez sau nu – vor pali.

Batranul, nesuferitul, anostul Bucuresti m-a intampinat insa cu cladirile lui galben-cenusii, m-a improscat cu noroiul Centrului Vechi, m-a acoperit de praf, mi-a lezat simtul estetic cu arhitectura sa diforma, monstruoasa, mi-a batjocorit amintirea Brasovului aruncandu-mi in fata strazile sale inguste, cu terase galagioase care voiau sa le imite pe cele din Piata Sfatului, m-a facut sa-l urasc inca din prima zi.

Si iata-ne aici, dupa 4 ani. Intre timp i-am gasit culoarea, nu si guardianul, dar intre noi s-a  asternut pacea: doi bravi comandanti de osti si-au lasat orgoliile si frustrarile deoparte si au incheiat un armistitiu.

Intr-o cafenea oarecare de pe Lipscani, la o masa in penumbra, cu un cappuccino si o foaie alba in fata, Bucurestiul m-a invatat una dintre cele mai importante lectii de viata: sa scriu ca si cum nu mi-ar mai pasa de nimic.

Am ajuns aici, in acest colt linistit de viata, dupa ce am fentat Patul lui Procust. Le-am explicat celor de la spitalul de nebuni, unde imi petrec din cand in cand cateva zile, ca nu e tocmai cea mai indicata metoda de tratament pentru pacientii cu paranoia, tulburari de personalitate, pentru cei care sufera de reverii sau de imaginatie acuta. Culmea, m-au crezut, fara sa le dau argumente. Asa ca Patul lui Procust a fost abolit, macar pentru o vreme, din majoritatea spitalelor de boli mintale din lumea imaginata de mine.

Aici, pe banca lui Iona, in lumina soarelui, vad ca au ramas totusi ceva urme de la tratamentele anterioare : mici vanatai la incheieturi (acolo unde m-am legat singura, pentru a nu fugi in lume sau pentru a nu lua decizii pripite sau proaste), zgarieturi de la tufisurile cu ghimpi prin care am ratacit, tendinta de a ma compara mereu cu cei din jur care, in momentul de fata, pare a fi singura boala pishica reala de care sufar.

De ani de zile am carat Patul lui Procust dupa mine, ca pe un tezaur de pret, de care nu puteam sa ma despart cand, in esenta, a fost una dintre cauzele constante ale esecurilor mele de orice fel. Dorinta absurda de a fi mai sus, mai bine, mai mult, mai altfel – cui ii foloseste, in fond? Cand n-am mai incaput in tipare, m-am lasat de bunavoie deformata, strivita sau alungita, dupa caz, pentru a nu fi altfel decat ceilalti. Nici acum n-am inteles care a fost exact etalonul dupa care s-au stabilit aceste schimbari  si nici nu stiu daca a fost cel corect – am acceptat de bunavoie sa fiu parte a unui experiment pe care la inceput am crezut ca-l inteleg: acela de a obtine acceptul societatii, “perfectly fit into society”, ca sa folosesc o expresie mai apropaiata de ideea pe care incerc sa o transmit.

Dupa atatea lupte, constat insa ca lucrurile sunt mai simple: aici, in locul asta si in secventa asta de viata, nu mai este nevoie sa ma compar cu nimeni. Marea e mare, pescarusii sunt pescarusi, ei sunt ei, ele sunt ele. Iar eu sunt eu. Chiar si simplul fapt ca am revenit de curand dintr-un spital de nebuni ma face unica.

Acum stiu ca daca va fi sa am un copil, candva, il voi educa in spiritul nebuniei controlate. Este destul de greu de explicat, dar atat timp cat iti constientizezi nebunia, cat ii cunosti cauzele, manifestarile si limitele, ei bine, asta iti da un avantaj asupra celor din jur: un nebun genial, care stie sa-si valorifice nebunia, sa obtina tot ce e mai bun din ea, inspira respect si teama. Iar daca stau si ma gandesc bine, adevarata provocare in viata nu este sa te potrivesti cat mai bine intr-un pat al lui Procust absurd, acceptat doar de cei cu viziuni limitate, ci sa incerci sa-ti rupi legaturile care te tintuiesc de el in cel mai spectaculos mod cu putinta…

In fata monitorului, cu ochii inchisi si cu castile pe urechi (din nou!), ascultand Storytime, m-am regasit pe mine, cea de anul trecut. Nu cea speriata, debusolata. Cea care a putut desena 48 de ore non-stop aproape, pentru Inspired, ascultand Amaranth pe repeat. Traiesc intr-o dimensiune ciudata, amalgamata, cu franturi de realitate si proiectii cubice, fugarita mereu de perspectiva vag conturata a zilei de maine. Mereu cu urechea ciulita la soaptele celorlalti, mereu in expectativa, gata sa parez orice lovitura, atenta sa nu ma ia nimic prin surprindere.

Si cu toate acestea atatea acvarii mi s-au spart in mana! Am ratacit o vreme printre cioburi, printre oameni, cu teama sa nu ma ranesc pana cand muzica a explodat din nou in mine, ca anul trecut. Si atunci am redescoperit adevarul pe care il uitasem.

“I am the voice of never, never land,
The innocence of dreams from every man,
I am the empty grave of Peter Pan,
A soaring kite against the blue, blue sky,
Every chimney, every moonlit sight
I am the story that will read you real,
Every memory that you hold dear

I am the journey,
I am the destination,
I am the whole mad tale
That grieves you
Away to taste the night”.

…si am mai inteles ca niciodata nu voi fi singura, nici in realitate nici in celelalte lumi in care mai evadez din cand in cand, atat timp cat ma am pe mine, prezenta lui si muzica…

Am mers cu picioarele prin frunze. Fara nicio tinta.  Harsh, harsh…Ca in engleza. Tot parcul era plin de frunze, deci nu conta in ce directie mergeam. Am mers asa, ca un somnambul, numai ca de data asta marginea acoperisului era foarte departe.

Cata liniste! Frunze galbene jos, frunze galbene sus, lumini galbene. Nicio adiere. Nicio miscare. Nicio lupta. Deci se poate si asa. Sigur ca se poate, atunci cand nu conteaza daca vine iarna sau primavara, cand iti este egal daca mergi sau daca alergi. Cand lasi pur si simplu oamenii si lucrurile sa vina la tine.

Scriu culcata. Poate chiar sunt bolnava. Treptele pe care le urc la metrou, textele pe care le scriu la munca, orele pe care le petrec pe scaun, in fata monitorului, ma dor fizic. Ma trezesc dimineata ca dupa un maraton de zeci de kilometri. Visez cu ochii deschisi ca dorm si in somn visez ca alerg. Sau poate ca doar imi doresc sa fiu bolnava. Ceva usor. O raceala infonesiva – pentru ca sunt si lasa! Acolo, undeva, intr-un ungher al subconstientului, imi doresc ca tata sa-mi citeasca povesti si mama sa-mi aduca lapte cald cu cacao. Iar mamaia sa-mi puna comprese cu camfor. Si sa dorm asa, la caldura, iar cand ma voi trezi sa fie soare.

* * *

Lasati-ma sa dorm sub frunzele crocante. Vreau sa ma trezesc abia la primavara, odata cu natura…

Fata Verde nu crede nici in zburatori, desi stie ca au existat candva.

In curand va veni inghetul, padurile verzi vor deveni carbune, frunzele moarte vor da seva pamantului, dar Fata Verde nu se mai teme: dupa iarna vine primavara si tot asa, un echilibru vechi de cand lumea, pe care oamenii l-au uitat.

In haosul schimbarilor de anotimpuri si de perspective, Fata Verde a omis un mic detaliu: mai devereme sau mai tarziu chiar si apele tulburi revin inapoi, pe fagasul lor. Iar podurile vechi, cladite din barne trainice, sunt cele mai rezistente.

Un toast asadar pentru prietenii vechi, care au fost mereu acolo, neobservati, invizibili…

***

Am dansat aproape o ora pe Sean Paul – Got 2 luv you. Imi revine obsedant in minte bucata “Fight, fight, fight”. In fond, asta este tot ce conteaza…