Iulie 2006

„În Orasul Albastru voi intra desculţă pentru ca fiecare piatră pe care voi călca să-mi sângereze tălpile şi să simt astfel că m-am întors…”

Astăzi începe Facerea Lumii…

Alta decât cea la care au fost prezenţi doar sfinţii şi stihiile din înalturi; aceasta, a doua, îmi este dedicată doar mie, mare parte din scenariul ei l-am scris chiar eu în nopţile de aşteptare bolnavă şi delir, deci îmi rezerv dreptul de a o urmări în direct în calitate de spectator unic.

Au fost confecţionate şi planetele care vor fi aruncate ulterior pe cer pentru a lumina sau a fi luminate, culori vii şi noi au fost pregătite pentru a împrospăta campiile, muntii si griul marilor orase; zeci de caravane de îngeri au făcut campanie publicitară, au împărţit fericiri prin locurile publice, vor fi si focuri de artificii, sărbătoarea va continua şi în seara asta şi mâine, lumea a fost întoarsă cu susul în jos de atâta agitaţie şi totuşi nimeni nu-şi dă seama că un lucru mare e pe cale să se întâmple: autobuze pline pleacă la ore fixe spre Livada Poştei sau aiurea dar oamenii care urcă sau coboară habar nu au că sunt în Braşov sau poate au uitat de mult; o doamnă îşi plimbă căţelul prin parc, absentă fata de  tot ce se întâmplă în jur – probabil că face lucrul acesta zilnic, la aceeaşi oră, dar mai mult ca sigur că nu şi-a dat seama că iarba pe care calcă este a Oraşului, deci niciodată în zilele carea i-au mai rămas de trăit nu va face gestul sincer de a îngenunchea şi de a săruta pământul; trec turişti spre Piaţa  Sfatului, dornici ca  într-un timp cât mai scurt – echivalent probabil cu zilele de concediu rămase – să vadă cât mai multe oraşe şi să epuizeze cât mai multe puncte din itinerariu, dar câţi dintre ei, urmând sfatul lui Iisus, ar lăsa totul în urmă pentru a  se stabili aici definitiv? Iată deci cât de indiferenţi sunt oamenii la imnurile de glorie ce se cântă deasupra lor şi care pe mine aproape că m-au asurzit de când am venit; dar oare cum pot ei să audă şi să vadă ceea ce doar eu pot să aud şi să văd?

Pentru că Facerea Lumii de astăzi mă priveşte exclusiv pe mine ; eu sunt  SOSITA în Braşov ; de fiecare dată au preferat să mă numească aşa – mă refer la cei de aici – pentru că, inevitabil, ştiau că mai devreme sau mai târziu urma să mă întorc acasă. Astăzi însă port în mine un secret pe care îl ştiu doar eu, eu şi cei de acasă, care şi-au luat rolul în serios şi au început să mă strige la telefon CEA PLECATĂ: de data aceasta am de gând să rămân, ar fi cazul, cinci ani am prospectat terenul, am colindat străzile Oraşului si le stiu la fel de bine ca pe cele din orasul natal,  prin  urmare de ce să nu rămân?Cine sunteţi voi să mă trimiteţi acasă? Oare câţi dintre voi sunteţi mai braşoveni decât mine?

Câţi dintre voi aţi cărat pietre cu sufletul pentru a reconstrui partea medievală, de vis şi de legendă, a Oraşului? Mâinile mele au fost însângerate pipaind drumul spre casa pentru ca de fiecare data m-ati alungat inapoi; iar când sufletul meu a început să se plece sub povara amintirilor, am scos o foaie albă şi am început să scriu; când foaia şi timpul au devenit prea înguste, am scos jurnalul şi am continuat să scriu pentru a nu pierde nimic din ce era al Oraşului, iar când într-un târziu luna a răsărit deasupra mea am observat că picioarele  mi se înfundaseră în pavajul rece şi că locul pe care stătusem luase forma trupului  meu; mi-a fost greu să mă ridic şi să merg mai departe, mai ales că geanta de voiaj pe care o purtam în spate era plină de cuvintele scrise şi devenise grea, trăgându-mă înapoi; viaţa şi realitatea însă mă strigau să vin şi să-mi platesc datoriile asa ca am plecat.

Mi-am jurat atunci că mă voi întoarce cândva, la început m-am gândit că într-o viaţă viitoare apoi am redus termenul la câţiva ani. Mi-am propus să intru nu prin spate, sărind zidurile, ci pe poarta mare, în plină zi, cu flamura zdrenţuită dar necapturată a sufletului în mână, călare pe un cal albastru, cu ochii plini de albastru – ploile n-ar fi reuşit să spele culoarea Oraşului văzut de la mine, de la câmpie – mă voi întoarce pentru a râmâne definitiv, voi veni cu realizari noi în locul iluziilor vechi şi îmi voi câştiga astfel dreptul de a cânta Oraşul, aşa cum menestrelul pribeag câştiga mâna domniţei vrajite de canrecul sau.

Şi voi îmi spuneţi că vin pentru un concept?Că pe voi vă leagă mai multe lucruri concrete de Oraş decât pe mine, care am venit pe urmele unui vis ?

Şi ce dacă el a plecat ? Credeţi că nu m-a durut cândva faptul că a schimbat albastrul Oraşului cu albastrul mării pentru a fi cu ea, în timp ce eu îmi ispăşeam cei cinci ani de exil la capătul cărora m-am ales doar cu fuga lui din cetatea pe care o cucerisem redută cu redută, dar pe care m-ati silit sa o abandonez? De ce clevetiţi ? La final eu voi rămâne cel puţin cu Oraşul, va fi suficient ca trăind prin sine însuşi, acesta să compenseze absenţa lui.

Iar dacă astăzi sunt aici este pentru că am ales să lupt, deşi nu mai tarziu de ieri mi-am dorit să fug, să fug pur şi simplu, chiar dacă asta ar fi fost echivalent cu a recunoaşte în faţa lor că mă lăsasem înfrântă ; mă imaginam deja acasă, în faţa porţii, cu capul plecat ca într-o biserică ; aş fi intrat apoi în casă şi aruncând pe un scaun  geanta de voiaj cu haine mototolite aş fi sărutat pentru prima dată mâna mamei  într-un gest care nu ar fi avut nimic din patetismul şi artificialul cu care este descrisă în general scena întoarcerii fiului risipitor si i-as fi spus:

– Mamă, m-am întors..

Şi din acel moment Braşovul ar fi redevenit pentru mine o simplă locaţie pe hartă. Oraşul lor. Oraş turistic. Realitatea ar fi ucis din nou mitul. Doar asta se pricepe să facă cel mai bine. Acceptarea înfrângerii – de câte ori mi-au închis uşa birourilor lor în nas pentru a o deschide, pe furiş, prietenilor şi cunoştinţelor ? – mi-ar fi dăruit mai devreme sau mai târziu liniştea mult-aşteptată a uitării.

Dar n-am făcut-o. Şi iata-mă astăzi în Orasul Albastru. N-am fugit, n-am căzut, chiar dacă aripile împrumutate cândva de la el îmi atârnă grele în noroi – abia acum am descoperit că şi aici există guri de canalizare, deşeuri, puroi, moarte ; ca în nenumărate rânduri si de data aceasta ei au încercat să mă prindă : au adus felinarele ca să alunge umbrele iluziei şi lumina cunoaşterii lor reci aproape m-a orbit ; m-au hăituit prin cetatea mea albastră, m-au stropit cu apă moartă, dar am refuzat să mă ofilesc şi rănindu-mă asemeni păsării-spin am sorbit esenţa vieţii din însăşi lupta pentru supravieţuire. Într-o lume golită de vise şi cuvinte am ales să duc până la capăt lupta Oraşului Albastru, chiar dacă nu mai am nici cal înaripat nici paloş fermecat ca acum cinci ani când am venit pentru prima dată aici ; tot ce mi-a mai rămas  sunt câteva coli albe şi un pix dar îmi sunt mai mult decât suficiente, deoarece cu ele voi scrie povestea Oraşului Albastru, atât cât mi-o mai pot aminti, atât cât s-a mai păstrat din  filele rupte de jurnal, asupra cărora m-am aplecat cu entuziasmul şi emoţia unui copil în faţa pieselor unui puzzle regăsit după mult timp…”

Anunțuri