25 noiembrie 2006

„…Şi astăzi m-am întors..Cu un bilet purtând tot data de ieri – greşeala celor de la ghişeu – de parcă timpul însuşi ar fi vrut sa ma tina in loc…

…Am fost în Oraşul lui şi totul s-a preschimbat deodată din mit în realitate, dar Povestea a rămas, urlă cu disperare din gurile larg deschise ale tuturor morţilor dragi pe care i-am îngropat în amintire, şi cărora astăzi a trebuit să le adaug un mormânt proaspăt.

Port povestea în mine, vie şi dureroasă ca lamele mai multor cuţite înfipte în trup iar sufletul s-a coborât jos de tot, aproape de talpă, în timp ce inima atârnă greu, în stânga, ca un săculeţ de pânză plin cu bolovani.

S-au rupt file de agendă cu suflet cu tot şi iată că ieri eram pe cel mai înalt colţ de stâncă de pe Tâmpa şi în jos nu mai era nimic şi timpul se oprise cum n-o mai făcuse decât de două sau de trei ori în toată viaţa mea şi soarele înţepenise mare şi roşu spre apus şi toate pădurile desfrunzite erau aprinse în roşu, şi părul meu, şi faţa lui, şi cuvinte grele, bănuite, se aşezau firesc unul după altul iar el era în continuare cu ea…

Şi astăzi m-am întors…

Voi dormi zile la rând pentru a pierde în uitare imaginea Orasului Albastru apoi mă voi ridica mai slabă şi mai palidă decât am fost vreodată, ca mireasa regelui Arald, şi voi aprinde lumânări tuturor, inclusiv celor care m-au lăsat în urma lor, apoi îmi voi întemniţa durerea în muncă, în râs silit, în suflet de piatră şi în obrazul de granit care nu va mai afişa nicio trăire, nicio emoţie…

… In seara asta o lună nouă s-a ridicat pe cer, mare, galbenă: luna pe care n-am văzut-o noaptea trecută pentru că o ascundea Tâmpa şi Tâmpa lumina cu neoanele şi spoturile ei tot Orasul care in curand va deveni un oraş oarecare…”

* * *

29 noiembrie 2006

„Trebuie să uit…Mi-am propus asta, trebuie să fac asta, nu stiu cât timp îmi va lua, cel mai probabil nici nu voi conştientiza când va veni glorioasa zi în care îl voi uita definitiv – de fapt nu-l voi uita niciodată…

Şi cu toate astea…

Speranţa moare ultima…A avut dreptate cel care a spus asta: e omeneşte să ne stabilim un scop în viaţă pe care să-l urmam – fie el şi iluzoriu – iar speranţa va fi întotdeauna colacul de salvare, plutind undeva în apropiere, la o distanţa care ne dă siguranţă…Poate că el este ultima mea speranţă…De fapt speranţa care va muri ultima…”

* * *

1 decembrie 2006

„Strada pe care o văd de aici de la fereastră seamănă cu una din Braşov…Dacă fac un exerciţiu de imaginaţie pot vedea pe fundal chiar şi munţii: contururi de nori, nu bate vântul deci formele lor nu variază în niciun fel şi chiar am fost tentată prima dată să cred că sunt într-adevăr munţi…

M-ar inteteresa numele străzii acesteia pe care abia acum am timp să o analizez în detaliu şi poate chiar să o personalizez; o voi face poate strada mea, iar când voi fi singură şi pustie, voi porni cu sufletul în palmă de la un capăt al ei, cu speranţa că, după zile de pribegie, voi ajunge în cele din urmă la norii-munţi care se află la celălalt capăt…

Am simţit imediat un fior de gheaţă în inimă şi constatarea dezamăgitoare: strada asta nu dă spre niciun munte! La capătul ei va fi o altă stradă sau poate câmpul; nu există nimic la celălalt capăt care să o definească, nu există – ce trist!- nicio Tâmpa care să i se aşeze în cale. Strada asta continuă monoton, în plan drept, spre nicăieri, fără a avea pretenţia de a urca – chiar şi pentru câteva sute de metri – spre înălţimi, aşa cum face Strada aceea din Brasov.

…Case vechi, case cu acoperiş roşu de ţiglă, vile, aceleaşi case pe care le vezi pretutindeni în România şi iată încă o dovadă că strada mea nu este unică.”

* * *

4 decembrie 2006

„Astăzi mă voi trezi şi nu voi mai aştepta nimic…Nu voi mai privi, nu voi mai asculta, nu voi mai cerceta…Voi rămâne singură, închisă în iarnă ca într-o cutie de cadouri, ca o păpuşă în cutia ei de plastic transparent din care poate vedea pe toată lumea şi din care poate fi la rândul ei văzută, fără însă ca cineva să o poată atinge…

Nu voi verifica nici mailul şi astfel toate mesajele care ar fi putut să fie vor cânta în urechile mele ca şi cum ar fi aievea, şi-mi voi precupeţi toate speranţele, toate bucuriile, toate culorile din lume, imaginându-mi că ceea ce-mi doresc atât de mult s-a întâmplat deja sau se va întâmpla cît de curând…”

***

14 decembrie 2006

„Totul pare a reveni la normal…Viaţa tinde din nou spre linia dreaptă, preferată…Fericirea şi disperarea sunt doar extreme…Se apropie poate ziua în care voi uita…O aud venind şi mă bucur pentru că o voi primi ca pe o sărbătoare, în doliu într-adevăr o voi întâmpina, dar va fi una din acele zile înroşite din calendar în care lumea mănăncă şi bea şi trăieşte de parcă ar fi ultima…”

Anunțuri