martie 2007

„Peste zăpezi, peste zăpezi…

Şi acolo ar fi însă la fel: alţi oameni, aceleaşi probleme…

Oare n-aş suferi la fel? …Oare n-aş plânge aceleaşi lacrimi?

Ba da. Dar le-aş plânge în Oraşul meu.

Vor fi multe capcane şi acolo, ca si aici voi duce uneori lipsa banilor, alteori îi voi avea; si acolo vor fi lacrimi şi morţi, zece – doisprezece copii se vor naşte şi acolo zilnic.

Viaţa va merge înainte în acelaşi fel, aceleaşi pete de negru şi alb îmi vor defila prin faţa ochilor pentru ca la un loc să formeze acelaşi gri monoton pe care îl trăiesc şi aici.

Ştiu că va fi greu. Şi atunci a fost greu, dar spre deosebire de acum când ştiu oarecum ce va urma, atunci am aflat asta abia când totul se sfârşise…

Mi s-a dat însă o a doua şansa. N-o voi pierde: o voi purta cu mine prin biblioteci, la serviciu si acasa; vom merge împreuna, eu şi cu ea, umar la umar, cu căştile în urechi şi cu muzica în suflet , apoi va veni o zi în care vom ajunge în Oraşul Albastru – pretextul va fi o viaţă mai bună şi asta mă va face să şi rămân.

Am scris totuşi pagini întregi pentru un oraş care nu-mi apartine si care nu va fi probabil niciodata al meu; n-o consider însă un merit, este doar o rană deschisă, poate că şi eu am vrut să o las aşa: prefer să simt ceva, orice – uneori chiar şi durere – pentru că tristeţea aduce lacrimi iar lacrimile mele neplânse se prefac în literatură.

Au fost vise, au fost amintiri…

Le voi purta cu mine în Braşovul din iulie în care voi intra desculţă, pentru ca fiecare piatră pe care voi călca să-mi sângereze tălpile şi să simt astfel că m-am întors.

Voi pune astfel în slujba unui ideal literatura irosită zadarnic în tot acest timp; voi lăsa paginile închise în agende să iasă la lumină şi totul va căpăta astfel un sens şi o menire: voi cânta Oraşul.

Voi considera atunci că mi-am făcut datoria, voi înţelege poate de ce s-au întâmplat câte s-au întâmplat şi doar aşa voi putea porni spre un nou început..

Despre el ştiu că nu se va mai întoarce…

Povestea însă va continua…”

Anunțuri