Ninge cu soare. Sau poate ca mi se pare? Azi am venit pe jos cateva statii de autobuz. Se circula bara la bara. Am refuzat sa urc in orice mijloc de transport constienta ca voi sfarsi prin a-mi pierde rabdarea. Mi-am bagat castile in urechi si am pornit prin zapada. Vantul imi batea in fata, nu vedeam nimic. Nu se vedea nici macar trotuarul, pentru ca era acoperit de zapada. Multa vreme am mers paralel cu el, gandindu-ma ca de fapt s-ar afla sub picioarele mele, la cateva zeci de centimetri. Apoi au inceput sa se zareasca pe ici pe colo, in zonele mai putin expuse, fire de iarba. Abia atunci mi-am dat seama ca merg pe o pista gresita si uitandu-ma in dreapta am zarit o portiune mai neteda.

Nu stiu cate minute am mers asa, inainte, fara sa ma gandesc la nimic. Auzeam ca prin vata masinile claxonand insa nu ma puteam gandi la nimic. Mintea imi era goala. Continuam sa merg inainte. Singura, prin zapada. In jur nici tipenie de om. Toti se ingramadisera in masini si autobuze. Orasul mi s-a parut din nou mare si pustiu. Si eu care credeam ca uitasem senzatia asta! Am cosntientizat inca o data (a cata oara?) ca nu ma voi putea obisnui niciodata aici. Ca Bucurestiul nu va fi niciodata casa mea. Nici macar atunci cand voi avea un job mai bun sau un camin. Sunt orase de care te atasezi din prima, fara sa ratcesti prea mult pe strazile lor. La fel cum exista orase pe care le urasti instinctiv, chiar daca nu ai locuit niciodata in ele.

Am mers singura prin zapada pana la primul semafor. Am astepat linsitita sa se faca verde. Apoi am pus piciorul pe trecerea de pietoni. O masina imensa, neagra, a trecut in viteza pe langa mine. N-am putut vedea soferul din cauza geamurilor fumurii insa am fost convinsa ca n-a schitat niciun gest sa opreasca. Abia dupa ce am ajuns pe partea cealalta mi-am dat seama ca putea sa ma loveasca. Am dat volumul mp3 playerului la maxim si am inceput sa plang. Plangeam inotand prin zapada. Cine sa ma vada? Oamenii parca intrasera in pamant. Plangeam si lacrimile mi se amestecau cu zapada topita. Zapada era dulce, lacrimile sarate. De ce plangeam? De mila, de frica, de frustrare.

Mi-am imaginat cum ar fi ma aflu si eu intr-una din acele masini insirate la semafor. Sa ma intitulez Manger sau PR. Sa conduc oameni, sa am impresia ca sunt importanta. Sa urlu in gura mare ca lumea e a mea si sa cred asta. Sa fiu imbracata la costum, sa fiu incaltata cu pantofi sau cu cizme in loc de bocanci, sa am scaune incalzite si sa ascut radio. Oare m-as fi simtit mai bine in pielea mea? Probabil ca nu. Nu asta este ce-mi doresc. Si atunci de ce ma simt atat de nefolositoare, de insignifianta?

Am ajuns intr-un final la birou. Aveam zapada topita si apoi inghetata in par, pe gene, pe haina. M-am asezat la birou. Am deschis calculatorul. Am stat cateva minute bune cu ochii atintiti in gol.

Ce fac aici? Ce caut aici? Ce caut in orasul asta? Ce am de demonstrat aici? Ce talanti mi s-au dat si cum ar trebui sa-i cheltuiesc?

Pe la pranz m-a sunat mama sa-mi spuna ca tata aprimit preaviz de la locul de munca. Ca orice vestea rea si aceasta mi-a smuls doar un zambet stramb si amar. Am observat ca vestile rele ma gasesc de regula in picioare. Nu plang, nu am accese de furie. Strang din dinti si incerc sa nu las sa se vada nimic. Nu aici. Nu printre oamenii astia care imi sunt straini. Nu vreau ca exact ei sa-mi planga de mila.

Am iesit din birou si am sunat acasa. Tata este in concediu fara plata de o luna. Cumva se astepta la asta. Inca de anul trecut si-a cautat de munca. Are nevoie de bani sa le tina pe alde sora-mea la liceu. Apoi mai sunt facturile, rata la masina. Bine ca ai mei stau la tara si nu au de platit chirie si intretinere. In schimb platesc toate astea pentru surorile mele care stau la oras. Mai am o singura bunica in viata. Mama tatalui. E bolnava, a avut un accident vascular si ia tratament. La fiecare inceput de luna mama merge la farmacie cu o reteta pe care sunt trecute vreo 7-8 medicamente fara de care probabil mamaia n-ar mai fi acum in viata. Viata costa. In cazul asta aproape doua milioane lunar. Si mai e si admiterea surorilor la facultate, care se apropie. Taxa de inscriere, bani de diploma, bani de pregatire. Bani de incaltaminte, bani de haine (cand mai raman!)

Dupa ce am discutat cu tata care parea exgerat de calm, am sunat-o pe mama. Am incercat sa o fac sa rada. Sa o asigur ca situatia e sub control. Ca o sa trecem si peste asta. Asa cum am trecut peste accidentul vascular al mamaiei, acum un an. Aproape tot pe timpul asta. In realitate nu stiu ce as putea sa-i spun. Ca e criza? Ca fara relatii nu te angajeaza nimeni acum, indiferent cat de bun ai fi intr-un domeniu? Ca pe langa cele 4 milioane pe care le trimit lunar acasa pentru surori ii voi trimite si bani pentru facturi? Ca logodnicul meu ma sustine si ca intelege situatia? Ca impreuna ii vom ajuta? Ca va veni o zi in care lucrurile vor merge bine si in tara asta? Nici eu nu cred asta, cum as putea asadar sa-i conving si pe altii?

De cateva ore stau pierduta in fata monitorului, cu ochii in gol. Oamenii, timpul, dicutiile, toate trec pe langa mine. As vrea sa cer o marire de salariu. As vrea sa urlu in gura mare. As vrea sa sar, sa bat, sa strig, sa musc. Sa-mi cer dreptul. Dreptul la munca cinstita. Dreptul la munca bine platita. Pentru mine si pentru tata. Dreptul de a face lucruri mari.Dreptul de a ma bucura de roadele muncii mele. Dar cine sa ma auda?

Nu mai ninge asa tare…Unde e primvara? Nu stiu. Trebuie sa lupt.

Anunțuri