Primul lucru pe care l-am desenat dupa ce am invatat sa tin creionul in mana a fost….o rata cu schiuri. Nu ma intrebati de unde aceasta asociere originala pentru ca in curtea bunicilor nu exista la vremea aia picior de rata, daramite cu skiuri atasate,  iar in anul de gratie 1986 nu s-a tinut nicio olimpiada de iarna care sa fi fost transmisa la TVR.

Pana in clasa I am desenat de la mediocru in jos: nu respectam proportiile, nu stiam sa amestec vopselurile sau le faceam prea apoase incat se intindeau pe foaie, iar casele mele nu difereau prea mult de modelul clasic adoptat de majoritatea copiilor, cu ferestrele situate cu mult mai sus decat nivelul usii si cu un bec rotund atarnat de acoperis printr-un fir lung de cativa metri, parand mai degraba un ghem desirat decat o sursa de lumina. In anii de gradinita lipsa mea de talent nu a reprezentat insa un motiv real de ingrijorare pentru parinti atat timp cat singurul membru cu adevarat dotat din acest punct de vedere a fost si este bunica din partea tatalui. Pana intr-o zi cand tata, uitandu-se din intamplare peste o mapa cu desenele mele din gradinita, a realizat ca fie-sa tinde sa devina mai abstracta chiar decat Picasso si a oftat ca pentru sine: „Cat de nesigur desenezi, mai, tata…!”

Desi nu continea nicio urma (vadita) de repros, remarca tatei m-a ambitionat sa-mi depasesc limitele. Si cum nu aveam idee cum as putea realiza singura un desen original, am inceput sa reproduc . Prima mea muza a fost o colega de serviciu a mamei care in lungile pauze de tigara imi creiona in graba cate un personaj de poveste sau de desen animat pe care ulterior il coloram. Am fost deosebit de incantata cand, fara indigou si fara model, am reusit sa desenz primul meu clown . La fel de incantata am fost cand am descoperit ca anumite obiecte pot fi proiectate in spatiu sau ca pot fi hasurate pentru a obtine un joc de lumini si umbre. Din aceasta perioada dateaza si prima mea tentativa de banda desenata care initial s-a vrut a fi o redare idealizata a impresiilor provocate de prima mea vizita la o stana. Asa a aparut o trilogie avandu-i ca protagonisti pe ciobanestii mioritici Labus si Rex si pe Regina Oaia.

Insa adevaratul punct de cotitura in asa-zisa mea cariera de artist l-a reprezentat serialul Sailor Moon, difuzat de televiziunea nationala pe cand eu aveam vreo 14 ani iar surorile mele in jur de 7. Desi avusesem ocazia sa urmaresc cateva desene Disney, stilul inconfudabil al japonezilor, delicat si totodata atat de precis, m-a lasat pur si simplu fara cuvinte. Era imediat dupa revolutie si nu vazusem in viata mea un video ca sa nu mai zic un tv tunner (nici nu cred ca existau!), asa ca singura metoda de a imortaliza tot ce vedeam la televizor era prin desen. Am facut sute de schite cu Sailor Moon si cu celelalte personaje pana au ajuns sa semene foarte mult cu modelele initiale. Atunci am luat marea decizie: trebuia sa am toata seria Sailor Moon, dar nu inregistrata ci …desenata. Am inceput o munca titanica, minutioasa, care a durat vreo 2 ani. La final ma puteam lauda cu 4 dosare studentesti, a cate 50-100 pagini fiecare, cu aventurile eroinei, urmand cat se poate de fidel firul epic al povestii originale.  Dosarele le-am daruit surorilor mele care au avut grija sa le pastreze ca o confirmare a faptului ca depasisem cu brio epoca lispita de perspective a ratelor cu schiuri.

Din acel moment tehnica meu de desen (daca se putea vorbi despre una) s-a schimbat complet prin asimilarea componentei manga (cum am aflat ulterior ca se cheama aceasta stil). Totusi, am eliminat elementele care mi se pareau neverosimile (ochii prea mari) sau dificil de redat si am incercat sa-mi creez un stil manga propriu, ceva mai europenizat.

Abia la liceu am inceput sa culeg rezultatele stradaniei mele din ultimii ani: am fost remarcata de profesorul de desen care la randul sau m-a recomandat celorlalti colegi si asa am ajuns sa desenez bannere si postere pentru diferite evenimente si concursuri organizate de liceu. Desenam din ce in ce mai bine si totusi simteam ca lipseste ceva. Inclinatia mea spre filologie m-a facut mai tarziu sa inteleg si ce anume: textul. Si asa am ajuns sa cred ca banda desenata este cea mai complexa forma de exprimare artistica, imbinand textul cu imaginea.

De atunci am facut o multime de benzi desenate, bannere si schite. Unele din ele au fost publicate sau prezentate la expozitii, altele au fost daruite, altele in schimb si-au dat obstescul sfarsit prin poduri. Si totusi nu m-am gandit niciodata la mine ca la un artist. M-am dedicat cu pasiune filologiei, multumindu-ma sa privesc desenul mai mult ca pe un hobby si mai putin ca pe o modalitate de a face bani. Pana am descoperit ca exista job-uri care, asemeni benzilor desenate, imbina cuvantul scris cu imaginea. Spre asa ceva tintesc si acesta este unul dintre motivele pentru care am decis in cele din urma sa public pe blog cateva pagini din lucrarile pe care le consider mai resuite cat si o parte din banda desenata la care lucrez acum. Se va vedea mai tarziu daca a fost sau nu o idee buna:)

Anunțuri