N-am mai scris de mult pe blog si-mi recunosc greseala. Un blogger important, din cate tin minte Bobby Voicu , ii indemna pe bloggerii incepatori sa scrie in fiecare zi ceva, chiar si o simpla insemnare de jurnal, pentru a nu pierde contactul  cu nucleul de cititori care incepe sa se cristalizeze in jurul blogului dar si ca exercitiu de automotivare. Eu nu pot spune ca am un public fidel pentru ca nu m-am simtit pana acum suficient de pregatita  sa ies in lume. Prefer sa raman un timp “no name” si sa scriu pentru mine. Abia dupa ce voi pune la punct ultimele detalii tehnice si de continut voi indrazni “sa lansez blogul la apa” si sa-l inscriu in Ze List.

In orice caz sunt constienta de statutul meu si de faptul ca sunt  doar o voce intr-o mare de oameni. Ca in legile lui Murphy, sunt mici sanse sa spun un adevar care sa nu fi fost descoperit de altcineva cu mult inaintea mea. Nu mi-am propus sa am un blog de nisa, nu ma intereseaza sa fac trafic speculand gafe mondene, nu-mi place sa dezbat subiecte de actualitate pe care altii le-au intors deja pe toate partile si cu atat mai putin evit sa-mi fac publicitate prin trackback-uri sau luandu-ma de altii (asa cum am vazut ca se practica pe la noi). Si decat sa scriu ceva doar pentru a demonstra ca sunt activa si pentru a umple arhiva cu balarii, mai bine scriu atunci cand am inspiratie sau cand simt cu adevarat nevoia sa fac asta. Prefer calitatea in locul cantitatii. In fond blogul este ca un muzeu: usile sunt deschise vizitatorilor dar este treaba mea cum asez si pastrez exponatele.

Nu aspir la o pozitie in top 100 bloggeri romani si nu traiesc cu iluzia ca ma voi imbogati peste noapte stand 24/24 in fata monitorului si tacanind la tastatura. De fapt obiectivul meu este cat se poate de clar si realist, asa cum mi l-am fixat de la bun inceput: vreau sa ma promovez cat mai bine. Nu pot sa bat din usa in usa cu un cv in mana dar pot sa-mi deschid o taraba ambulanta cu exponate: asta este oferta, asta stiu sa fac; inainte de a ma refuza politicos priveste, analizeaza, testeaza-ma. Stiu ca este an de criza, stiu ca ar trebui sa fiu multumita ca am un loc de munca in timp ce alte sute de mii de romani aluneca pa panta somajului, dar la fel de bine stiu ca am ceva de demonstrat si nu pot astepta schimbarea guvernului Boc 3 cu Boc 4 sau venirea americanilor. Si nu, nu e vorba de bani. Este vorba de dorinta de a evolua pe plan profesional.

Este foarte adevarat ca inainte de a-mi face blog am stat mult timp in cumpana, paralizata de amenintarea drobului de sare si macinata de tot felul de intrebari: Ce vreau sa demonstrez prin asta? Ce ma pricep sa fac cel mai bine? Cum voi face fata comentariilor negative? Cat de greu este sa fii acceptat intr-un grup exclusivist asa cum pare a fi blogosfera romaneasca, vazuta din afara? (Si nu ma refer aici  la sutele de ciuperci 2.0 aparute dupa ploaie, ci la oamenii care au devenit leaderi de opinie prin propriile merite, chiar daca nu si-au propus neaparat asta.) Le urmaresc blogurile constant si am reusit sa citesc printre randuri ca a incerca si a esua este de departe mai onorabil decat a sta pe margine si a comenta cu ipocrizie evolutia celorlalti.

Vreau sa-mi joc toate cartile si voi face asta cat pot eu de bine, chiar daca nu ma cheama Carmen si nu am experienta sau resursele ei pentru a ma autopromova. Este sansa mea sa schimb ceva. Acum, nu mai tarziu. Nu atunci “cand ma voi simti pregatita”, pentru ca este foarte posibil ca asta sa nu se intample niciodata. Este nevoie de un moment de nebunie in care sa fac abstractie atat de parerea celorlalti cat si de ecoul propriilor mele ganduri si sa fac pasul decisiv. “Yes, I can!” Trebuie doar sa cred.

Anunțuri