Astazi mi-am impus sa fac abstractie de taxe, grevisti si salarii scazute. Am incercat sa uit ca mama are un salariu de 700 lei din care 100 ii va ceda statului incepand cu 1 iunie. Am uitat ca tata nu are inca un loc de munca stabil si traieste din promisiuni. Am ajuns la serviciu si in loc sa deschid Mediafaxul, Hotnews-ul si Realitatea, cum fac de obicei, am inchis ochii si mi-am lasat mintea libera. Aproape instantaneu am vazut o poarta maramureseana, din lemn masiv. Iar dincolo de ea campul si undeva pe fundal muntii de un verde – cenusiu, in contrast cu iarba inalta, deasa, galbena.

Aseara am analizat pentru prima data cu logodnicul meu posibilitatea de a ne muta la tara. Nu definitiv, ci un an-doi pentru a ne pune la adapost din calea potopului care proabil ca se va dezlantui in perioada urmatoare. “Hai sa ne mutam la tara. Nu vreau sa platesc taxe fara sens. Nu vreau sa fiu jecmanit, cu acordul meu”, a spus el. “Ce vom face acolo?”, l-am intrebat. “Vom creste gaini de rasa. Brahma, matase japoneza, viandotte. Ne vom face o mica ferma. Vom avea porumbei si un ciobanesc mioritic. Vom avea o gradina de legume cu care ne vom ocupa zilele de vara. Iar seara vom avea timp sa citim toate cartile din colectiile Jurnalul si Adevarul pe care le-am cumparat”.

Am ras. Si eu si el stim ca este o utopie: am lasat prea mult  din noi aici, in orasul “cu cele mai mari salarii si cu cea mai mica rata a somajului din Romania” pentru a o lua de la capat in alta parte si de la un alt nivel. Si totusi am ajuns sa ma intreb din ce in ce mai des care este rostul meu aici. Care este finalul acestei lupte continue cu mine si cu societatea? Si, in definitiv, este intr-adevar lupta mea sau  pura inertie? In ce moment renuntam la visele noastre si incepem sa ne insusim vise colective?

Candva ma credeam unica. Candva eram convinsa ca voi lucra la radio. (Erau vremurile in care tineri cu plete fondau primele radiouri romanesti libere de dupa Revolutie. Erau vremuri in care vocile tinerilor acopereau galagia maselor). Candva, nu cu mult timp in urma,  credeam ca si eu, la randul meu, pot schimba ceva. Duceam cu mine flamura viselor care abia asteptau sa fie implinite si ma simteam in stare sa mut muntii din loc. Astazi constat ca am pierdut aceasta lupta inainte chiar de a o incepe. In mine au inceput sa moara locuri, povesti, cuvinte, inainte de a le oferi celor care au nevoie de ele. Sau poate ca ma insel. Poate ca n-au murit ci au adormit in asteptarea unor vremuri mai bune.

“You have lost your muchness”, i-a reprosat palarielul lui Alice in momentul in care aceasta recunoaste ca nu se simte pregatita sa-l infrunte pe Bandersnatch.

Have i lost my muchness too? Se para ca da, sau cel putin asa spun simptomele. Si e pacat, pentru ca sunt inca varsta la care pot schimba lucruri.

„I’d love to change the world…” Dar nu prea mai stiu de unde sa incep…

Anunțuri