Paradoxal, nu-mi mai este teama. Nu ma mai gandesc cu grija la ziua de maine. Nu mai tresar cand aud discutii in soapta despre posibile reduceri de salarii sau concedieri. Desi raul de-abia acum incepe, realizez ca eu l-am constientizat de mult si am devenit cumva imuna.

E ca atunci cand stai in sala de asteptari a unui spital, iar in blocul operator este cineva cunoscut. In momentul in care constientizezi ca orice este posibil (chiar si acel „orice” pe care initial n-ai vrut sa-l iei  in calcul) se produce un declick in creierul si in corpul tau. Este detasarea care vine dupa acea zvacnire de tampla care aproape ca te-a rapus. In momentul urmator esti doar tu cu tine in fata destinului, dezgolit si deposedat cu tot ce aveai pana in acel moment. Ce era mai rau s-a intamplat sau urmeaza sa se intample in scurt timp. Asteptarea si nelinsitea musca din tine mai dureros decat acea fractiune de secunda in care iti spui, asemeni lui Iisus pe cruce, “Savarsitu-s-a!” .

Orice sfarsit implica un nou inceput.

Nu am nicio idee despre ce va fi, cum ne va fi, cum imi va fi mie in particular si noua ca familie, mai tarziu. Nu am niciun credit, nu sunt legata de nimeni si de nimic. Nici macar de job-ul asta, pe care maine probabil ca nu-l voi mai avea, nu ma simt legata nici macar de stat. Pentru mine statul a inceput sa fie o notiune abstracta. Statul nu ma ajuta cu nimic, din contra, asa ca-l voi trata ca pe orice persoana care mi-a inselat increderea: nu cu ura, ci cu indiferenta. El, statul, (cu maruntaiele lui infecte de politicieni corupti) nu merita nici macar un scuipat . Il voi pastra mai bine pentru ziua in care imi voi vedea palmele inasprite de munca pamantului si instinctiv voi simti nevoia sa fac ce au facut de sute de ani taranii lui Preda si ai lui Rebreanu: sa-si scuipe in palme si sa apuce coada sapei.

Perspectiva retragerii la tara devine din ce in ce mai clara, pentru mine si probabil pentru multi alti tineri. Nu este o lasitate: de mii de ani oamenii s-au refugiat in munti din calea razboaielor si a intemperiilor. Oare as putea eu sa fac exceptie si sa incerc sa acopar glasul asurzitor al instinctului de conservare care urla in fiecare din noi? Oare mai crede cineva in erosimul si in sacrificiul soldatilor aflati in bataia gloantelor? Si totusi nu e razboi, nimic nu e pierdut inca, imi pot lua ghemul vietii pe care l-am inasilat cu greu aici si sa-l desfasor in alta parte. Pot sacrifica un an de nebunie citadina (pe care nu mi-am dorit-o neaparat) pentru un an (sau doi sau trei) de bejanie.

Fuga nu va fi definitiva. Pentru ca intr-o zi, dupa ce lucrurile vor reveni cumva la normal, ne vom intoarce din munti pentru a construi soselele si orasele cu care ii suntem datori tarii.

Anunțuri