Un coridor lung si gol si un scaun inalt, tapisat, cu spatar, asezat in fata usii pe care scrie “sala de examen”. “Ce e cu scaunul asta?”, l-am intrebat pe cel care abia iesise. Ar fi fost mai normal poate sa-l intreb “Ce ti-a picat? Cum a fost? Cum e comisia?”, insa pe mine prezenta acelui scaun ma intriga, ca un semn rau prevestitor. “E pentru cei carora li se face rau.” “De ce sa li se faca rau?”, am intrebat mecanic, ca sa ma aud vorbind, ca sa acopar gandul care prindea contur: “Cuiva inaintea mea i s-a facut rau! Daca mi se face si mie?”  “Nu stiu, de emotie”. A ridicat din umeri si a plecat. “Bafta”. Nu i-am mai raspuns. El scapase, eu urmam.

Inaintea mea mai era un singur elev, de la o clasa parelala. S-a asezat pe scaunul de pedeapsa, cu picioarele stranse scolareste. Privea in jos atent ca si cum ar fi vrut sa recapituleze toata materia in cele cateva minute care ii mai ramasesera pana la intrarea in sala. Mi-am adus aminte de Danut al lui Teodoreanu care, cocotat pe un scaun la fel de inalt, fusese intrebat: “Vrei sa mergi cu Mos Puiu la Bucuresti?” “Da”, a raspuns Danut intr-un final, cu lacrimi in ochi si toata familia l-a imbratisat ca pe un erou iar masa s-a umplut de bunatati, ca pentru o mare sarbatoare. Oare ce s-ar fi intamplat daca Danut ar fi spus “nu?”

Usa din fata mea s-a deschis. Am simtit un nod in gat. Un elev a iesit, altul a intrat.  Eu urmam. Trebuia doar sa astept sa iasa urmatorul elev. Sa ma asez pe scaun sau nu? Am hotarat sa nu o fac din acelasi motiv pentru care nu suportam sa dorm noaptea in pijamale: imi dadeau senzatia ca sunt bolnava, neajutorata. Am ramas in picioare, in fata usii. Imi simteam capul greu, umplut cu vata. Ideile devenisera amorfe. Imi era teama sa verific daca mai stiam ceva din materia pe care o repetasem de atatea ori. Un singur gand ma obseda: “De ce ne-au asezat in ordine alfabetica si nu pe clase? Am fi rememorat impreuna zilele dinaintea Bac-ului, cu geamurile amfiteatrului larg deschise “ca sa intre caldura” cum obisnuia sa glumeasca „spiritualul” clasei, cu teii fosnind la geam, cu fumigene improvizate din suruburile de plastic desfacute din scheletul bancilor si cu Andra Gheorghe costumata in „stima apelor”, incoronata cu frunze smulse din salciile de pe malul Dunarii”. Cat timp trecuse de atunci? O zi, o saptamana? Timpul se comprimase intre doua momente t1 si t2: “ultima zi de scoala” si “prima zi de bac”.

“Daca ma intorc si plec?Le voi spune alor mei ca am picat. Ca mi s-a facut rau. Ca scaunul asta a atras ghinionul de partea mea. Ca au gresit punandu-l aici.”

Usa s-a deschis din nou, fara zgomot. Urmatorul elev si-a luat locul linistit pe scaun.  Prezenta lui ma impingea sa urmez acel ritual al examinarii in ordine alfabetica. De data aceasta venise randul meu.Trebuia sa ma decid: raman sau plec? Intru sau ii cedez locul? Si in acel moment am impins usa si am intrat.

Un val de aer rece a umflat perdelele si a facut usa sa se tranteasca in urma mea. Ca prin vis mi-am spus numele si apoi am tras un subiect la intamplare. (Mai tarziu am aflat de la ceilalti colegi mai vigilenti ca foile pe care  fusesera tiparite subiectele erau destul de subtiri incat puteai vedea cat de cat enuntul). Tot ca prin somn m-am asezat pe locul care imi fusese indicat si abia atunci am avut curajul sa privesc foaia. Am parcurs cu ochii enuntul fara sa-l inteleg din prima. Doar cateva cuvinte mi s-au intiparit in minte: „O scrisoare pierduta” si „Caragiale”. Am simtit cum un val de caldura imi invadeaza creierul si se deplaseaza spre membre, dezmortindu-le. Ca dupa o ploaie de vara, orizontul ideilor se limpezea pana in departare. Vedeam aievea paginile caietelor studentesti pe care luasem notite. Cu ochii mintii citeam randurile comentariilor atat de buchisite si le transpuneam pe foia alba din fata mea: Uite, aici e Catavencu in carne si oase. Aici Dandanache ameninta ca va pastra scrisoarea si pentru alte ocazii “Una, doua, pac la Rasboiul!” Zoe lesina. Oare nimeni nu vede cat de fals joaca?

M-am trezit la realitate abia in momentul in care o doamna din comisie mi-a spus ca este suficient si ca pot sa dau carnetul. Am iesit din sala , fara sa mai salut. (Cred ca nici la intrare nu salutasem). “Cum a fost?”. M-a intrebat elevul de pe scaunul inalt, tapisat, cu spatar. “Nu stiu”, i-am zis si am intins fara sa ma gandesc carnetul. Mi-a spus ca luasem nota maxima.

Anunțuri