Printr-a cincea mi s-a nazarit ca as fi mai buna la literatura decat ceilalti colegi. Impresia era partial adevarata si fusese cumva confirmata de o compunere reusita, ceva despre adevarata identitate a lui Mos Craciun, deconspirata de un copil precoce si razvratit. “Capodopera” fusese citita mai intai in fata clasei si apoi in cancelarie, starnind hohote de ras. Acest moment a marcat acceptarea mea in randul “oamenilor de litere”, profesoara mea de romana fiind prima si cea mai apropiata veriga a acestui lantul select.

Evident ca in urmatoarea compunere libera, cu titlul “Ce vreau sa ma fac cand voi fi mare”, am argumentat, cu mijloacele modeste pe care le detineam la vremea respectiva, ca vreau sa ma fac scriitoare la ziar (nu cunosteam notiunea de jurnalist). Cu tot entuzisamul de moment peste cativa ani aveam sa aflu ca literele nu tin de foame (exceptand pastele alfabet pe care le-am gasit pe raftul unui supermarket), la fel si artele, motiv pentru care am abandonat destul de repede ideea de a deveni urmatoarea “Micuta Picasso” a Romaniei). Liceul m-a facut sa uit insa vechea pasiune si am mancat matematica pe paine, pe care am scuipat-o toata la finalul Bacalaureatului sub forma unui 6,50 amarat, cu toate meditatiile din ultimii ani. Zecele de la romana oral si 9.70 de la romana scris m-au facut in cele din urma sa ma indrept catre un profil uman.

Atunci am spus “Jurnalism” si dintr-o data am avut in fata ochilor viituri dezlantuite (erau la moda si atunci ca si acum) si reporteri incaltati cu cizme de cauciuc transmitand in direct de la fata locului, cu apa aproape de genunchi. Pe foaia de inscriere am trecut insa “Filologie – Litere” si timp de 4 ani am incercat sa ma conving ca unui filolog bun nu-i lipseste decat practica pentru a deveni jurnalist, ceea ce s-a dovedit a fi in esenta destul de adevarat. In anii de facultate am descoperit ce inseamna cu adevarat placerea scrisului si mi-am spus ca trebuie sa imbratisez o meserie care sa-mi permita sa scriu mult si…pe bani. Redactor la o revista  stiintifica sau culturala mi se parea cea mai nobila si provocatoare experienta pentru ca in opinia mea a fi jurnalist insemna a te plimba prin tara sau chiar pe mapamond pentru a realiza reportaje de exceptie, imbinand maiestria scrisului cu fiorul aventurii (pe vremea aia colectionam toate numerele de National Geographic). Hotarat lucru, asta imi doream sa fac: sa colind lumea pentru a afla povesti interesante pe care sa le spun mai departe oamenilor.

Cu toate acestea, primul meu contact cu media nu s-a realizat prin intermediul presei scrise ci al televiziunii: in ultimul al de facultate, temandu-ma ca voi pierde bursa de studiu, m-am hotarat sa gasesc ceva de lucru. Si cum ideea de a sterge mesele in rotiserie nu mi se parea deloc tentanta, am trimis o scrisoare de intentie originala la toate ziarele, posturile de radio si tv din oras. Prima persoana care s-a aratat interesata de mine a fost un reporter de la un post local de televiziune (Dana, respect!) care mi-a marturisit ca “scrisoarea mea de intentie”, provocase crampe de ras redactiei si ca era dornica sa ma cunoasca. In ceea ce priveste contractul de munca…well, posturile erau deja ocupate (fiind o televizune mica, locala) insa puteam face practica la ei tot anul IV, chiar daca specializarea mea era Filo. Si iata cum tot printr-o pozna literara, asemeni compunerii dintr-a V-a,  imi faceam intrarea in vasta si inselatoarea lume a televiziunii.

Inca de la inceput oamenii mi-au aratat destul de multa incredere: ma lasau sa scriu textele unor stiri pe care ulterior mi le corectau iar uneori ma trimiteau la evenimente insotita doar de cameraman. Desigur, materialele mele nu erau difuzate, dar era un exercitiu bun pentru un debutant. Asa am invatat sa decupez din filmari secventele care ma interesau, sa montez, sa inregistez voice-uri, si, cel mai important, sa renunt la stilul pompos de a prezenta un eveniment, axandu-ma pe ceea ce era cu adevarat important. A fost o perioada de care imi amintesc cu placere, cand m-am simtit cu adevarat utila si “in formare”. La final m-am ales cu o frumoasa foaie cartonata, cu antet, care atesta faptul ca facusem practica tv si ca aveam aptitudini care ma recomandau pentru meseria de reporter. Cu foaia in mana si cu inima usoara m-am angajat la un ziar local unde am invatat ce inseamna jurnalismul de teren de la un om care mi-a dat si mie din preaplinul lui, invatandu-ma aproape toate secretele unei meserii dificile dar palpitante.

Apoi, intr-o zi am plecat trantind usa (la figurat) ca orice tanar je m’en fiche-ist care are impresia ca ambitia este un motiv suficient pentru a reusi in viata.

Nu vreau sa fac nicio referire la cei trei ani pe care i-am petercut in Bucuresti lucrand ca redactor si nu pentru ca as avea ceva de ascuns ci din cauza gustului amar pe care mi l-au lasat: cu mici exceptii (adica materiale “muncite” in adevaratul sens al cuvantului si interviuri cu Oameni pe care nu visam sa-i intalnesc vreodata) am descoperit ca jurnalismul reprezinta cu totul altceva decat ceea ce crezusem (sperasem?) eu initial. Am inteles ca a fi jurnalist nu inseamna sa scrii despre frumusetea arborilor de seqoia ci despre chilotii Biancai Dragusanu; ca nu noi, jurnalistii,  formam gusturile cititorilor ci targetul ne subjuga pe noi, pana la depersonalizare; ca, de regula, materialele in care ai pus suflet nu sunt neaparat si cele mai apreciate si ca un text “la comanda” , fara consistenta, fara viziune, poate fi servit ca editorial.  Am mai inteles ca pentru a fi vizibil nu ai neaparat nevoie de talent ci mai degraba trebuie sa generezi un scandal de proportii (sexual, politic, whatever) insa, mai grav, am inteles ca majoritatea angajatorilor din presa nu mai cauta oameni cu viziune ci scribi fara perspectiva.

Si iata-ma in plina criza, confuza si totusi constienta de alegerea pe care a trebuit sa o fac. Am acceptat fara entuziam compromisul scriiturii ieftine insa din acest punct nu ma mai pot numi jurnalist, cel putin pana cand nu voi vedea din nou corectura pe textele scrise de mine. Nu am o placere sadica sa-mi vad munca ciopartita si nici nu voi striga “Gimme more!” adulmecand mirosul cernelii proaspete, insa mana profesionista aplecata deasupra textului muncit va veni ca o confirmare a faptului ca nu trebuie sa ma intorc la rascruce pentru a alege alt drum. In iuresul schimbarilor din ultimul an doar blogul acesta mic, timid, anonim, m-a ajutat sa-mi amintesc din cand in cand ca mi-am dorit de fapt sa fiu alticineva. Am scris ca un exercitiu, am scris ca sa nu uit, am scris pentru mine Dar nu, nu ma pot numi jurnalist.

Asa ca imi cedez cu demnitate “contravaloarea” asa-zisului impozit pe drepturile de autor” : nu voi saraci din atata asa cum nu m-am imbogatit in toti acesti ani scriind. Nu eu sunt “pestele cel mare” vizat de sistem; eu – si cei ca mine – reprezentam plevusca de pe fundul oceanului pe care curentii neprielnici si umbrele  inselatoare ale rechinilor plecati la vanatoare nu o vor lasa probabil niciodata sa-si gaseasca drumul spre suprafata…

Anunțuri