Sunt inchisa intr-o cutie de sticla. Nu mai pot simti vantul, ploaia, soarele. Pot privi in exterior dar imaginile sunt distorisonate. Nu mai stiu exact care este realitatea si de la o vreme constat ca nici nu ma mai intereseaza acest aspect. Psihologii o numesc interiorizare. Eu ii spun blazare.

Nu mai stiu exact de cand sunt inchisa in cutie. Tind sa cred ca de un an. Cel putin de atunci dateaza ultimele mele amintiri – vagi si ele – despre o incercare de evadare. Cu timpul insa am inceput sa uit cum e “afara”, ba chiar am inceput sa ma complac in aceasta situatie. Rutina vietii in cutie, care la inceput ma revolta si ma facea sa spumeg de indignare, se confunda acum cu ideea de stabilitate: imi este bine aici, primesc zilnic de mancare, spatiul in care ma misc este sufiecient de mare incat sa-mi creeze iluzia perspectivei, poate ca starea de amorteala indusa de cei care m-au inchis in cutie ma impiedica sa vad dincolo de peretii de sticla, dar in fond de ce sa plec? De ce sa risc? Ca sa nimeresc intr-o cutie mai mare? Si la final, indepartand cutie dupa cutie, sa descopar ca ma aflu de fapt in burta unui chit? Care la randul lui a fost inghitit de un chit mai mare? Am  obosit…

Si totusi intr-o noapte am visat ca treceam cu trenul pe sub Tampa. Eram singura in compartiment si prin ferestrele larg deschise respiram aerul rece si umed de munte. Am intins mana si am simtit peretele stancos, brazdat de radacini si acoperit de muschi, umezit de apa care se inflitra in tacere, cautand o matca. “Trebuie sa scriu despre asta!” mi-am spus si am scos un caiet cu pagini albe, neatinse. “Trebuie sa scriu despre asta si despre toate lucrurile pe care am crezut ca le-am uitat“. Si pentru prima data dupa mult timp am simtit emotia povestii care urmeaza sa se nasca, sincer, simplu, din suflet. Dimineata m-am trezit si mi-am dat seama ca nu exista niciun tunel care trece pe sub Tampa si ca sunt in continuare in cutie.

Am fost la concertul The Cranberries. A doua zi am deschis un document Word si am incercat sa scriu o stire. Nu mi-o ceruse nimeni. In fond fusesem la concert pe banii mei, din proprie initiativa si in timpul meu liber. Dar sunt atat de putine lucruri despre care merita cu adevarat sa scrii! Dupa 5 minute mi-am dat seama ca nu pot scrie nimic: imaginile, muzica, trairile, refuzau sa se concretizeze in cuvinte. Am avut un atac de panica: m-am inchis in baie si am plans mult. Mi-am dat seama ca nu este o pana de inspiratie si nici macar rezultatul unei stari de stress prelungit: pur si simplu am realizat ca nu mai pot scrie. Ca nu mai vreau sa scriu. Ca intrebari aparent banale, de genul “pentru cine?”, “de ce”, “in ce scop?” imi blocheaza toate parghiile gandirii. Si ca, din pacate, nu mai gasesc niciun raspuns care sa ma multumeasca.

“Vreau sa plec”, mi-am spus in gand, apoi cu voce tare. “Unde sa pleci acum?”, mi-a raspuns alt gand care s-a dovedit a fi de fapt ecoul vocilor celorlalti inchisi in cutie si pe care ii neglijasem pana atunci. “Cum sa pleci?”, “Daca va fi mai rau?” , “Daca te vei pierde in lumea de afara”? Sunt aceleasi intrebari pe care mi le repet de doua luni. Intrebari care ma obsedeaza, intrebari nocive care mi-au secat cerneala din stilou si au facut sa dispara culorile din tuburile de tempera. Intrebari care ar trebui sa impiedice proverbialul drob de sare sa se rostogoleasca peste mine. M-am chircit sub povara lor acceptand inca o data ca nu exista cale de evadare. Cel putin momentan.

Si tocmai cand incepeam sa-mi simt din nou mintea invadata de linistea mincinoasa a unui prezent etrern, molcom si lipsit de tentatii, mi-am amintit ca in fiecare cutie de sticla exista un ciocanel, iar sub ciocanel un bilet pe care scrie minuscul, tremurat, aproape sters: “In caz de urgenta spargeti geamul”…

Anunțuri