In drumul meu spre serviciu trec in fiecare zi pe langa stejarii plantati de-a lungul bulevardului. Fac asta de luni bune si abia ieri am observat ca palarioarele ghindelor nu mai sunt chiar verzi ci mai inchise la culoare, semn ca au inceput sa se coaca. Primavara a trecut in fuga pe langa mine facand loc verii care aproape ca s-a dus si ea. Mereu pe fuga, mereu in intrecere cu mine insami, am uitat cum e sa traiesti in prezent. Asta e vesnica problema a omului modern, aparent fara iesire, dar care ieri s-a rezolvat printr-un simplu click – doar lucrez in online!

Si iata ca sunt libera, si iata ca mi-am recapatat identitatea. Numele meu este Oana.

Am venit aici ca sa-mi demonstrez ca poti reusi in viata pe cont propriu. Am venit aici ca sa lucrez la radio, asa cum am visat inca din adolescenta, cand imi petreceam noptile ascultand vocea magica care dadea viata eterului. Am venit aici sa scriu povesti frumoase, care sa le aduca aminte oamenilor ca mai exista in lume si altceva in afara de tristete. Am venit in Bucuresti cu doua haine intr-un rucsac si cu dorinta de a lua viata in piept. Stiam ca e greu, stiam ca nu sunt pe lista de asteptare la fericire si totusi tineretea m-a impins spre actiune. Am dormit doua saptamani pe o saltea, in garsoniera celei mai bune prietene – singura persoana pe care o cunosteam aici, am trimis cv-uri si am mers la interviuri.

Mi-a fost frica, apoi am ajuns sa ma intreb daca sunt facuta pentru a trai viata „in a large frame” si daca intr-adevar luasem decizia cea mai buna venind singura in Bucuresti, insa m-am luptat cu mine si cu dorinta de a fugi acasa, in anonimatul unui post de profesor. Dupa o saptamana am constatat cu bucurie ca, in pofida experientei modeste, se gasea ceva de facut si pentru mine. Am avut de ales intre un post de assistant manager, unul de copywriter si unul de redactor. Dar asta era inainte de criza.

Fara sa ezit am ales sa scriu – si din acel moment nu mi-am mai pus problema banilor sau a lucrului peste program. Si iata ca au trecut mai bine de doi ani in care am imblanzit necunoscutul din jurul meu pictand strazile si cladirile cu amintiri, am cunoscut Oameni si oameni, am legat prietenii, am scris sute de materiale – unele de caliatate, altele pe care nu am avut curajul sa le recitesc, mi-am infrant teama de a socializa cu persoane publice importante care habar nu aveau ca exist, am incercat sa nu las sa treaca timpul pe langa mine si, pe cat posibil, am trasat in creion planul realizarilor viitoare. Si iata ca a venit timpul sa merg mai departe. De ce? Pentru ca vreau sa ridic stacheta. Avum e vremea mea – peste 4 ani s-ar putea sa fie prea tarziu. Nu conteaza ca este criza, nu conteaza ca ei mi-au spus ca nu voi reusi. In fond este lupta mea, dusa impotriva anonimatului si a plafonarii. Nu m-a impins nimeni la gesturi eroice, a fost alegerea mea.

Iar astazi sunt libera sa fiu eu insami. Astazi sunt libera sa cred din nou in mine. Poate ca peste un timp voi descoperi ca am ales sa ma lupt cu morile de vant, insa un Don Quijote modern stie cand sa inlocuiasca lancea ruginita cu o arma mai eficienta. Eu am ales blogul. Iar blogul, care pana acum mi-a fost prieten si jurnal, va deveni un brand. Rosinanta se va transforma intr-o masina de curse – vremurile o cer.

Ma voi reinventa si chiar daca ideea nu este noua, voi gandi o campanie pe blog inedita. Voi bate din usa in usa – dar nu la toate usile, doar la acelea pe care le voi simti familiare– si in loc sa cer de pomana voi spune povesti si voi desena. Si stiu ca intr-un final voi reusi sa ajung acolo unde mi-am propus.

Dar astazi nu-mi doresc decat sa stau pe o banca, sub stejarii de pe bulevard, si sa ascult ghindele crescand…

Anunțuri