Primul imbold ar fi sa fug. Sa las balta visele de glorie, faptele de arme, promisunea facuta in fata tabloului lui Gutza din sufragerie ca ma voi apuca de cantat manele abia dupa ce-mi voi epuiza toate sansele la un loc de munca cinstit si pariul facut cu prietenii si cunsocutii ca-mi voi gasi ceva decent de munca la maxim doua luni de la semnarea actului de divort de fostul job.

M-am saturat sa ma trezesc in fiearcare dimineata verificand mailul cu entuziasmul idiot cu care cainele lui Pavlov isi asteapta ratia de hrana salivand in eprubetele cercetatatorilor si, daca s-ar  putea, as vrea din tot sufletul sa ma vindec de obsesia de a mazgali doua – trei cuvinte pe blog, poate-poate se impiedica vreun zoso “de nisa” mine, isi rupe piciorul, ma umple de rahat pe blogul lui si gata traficul!

Mi-as dori in mod cu totul exceptional sa-mi bag bocancii de iarna (aia cu talpa groasa) in site-uri de genul  “All Jobs”, “Net Jobs” sau  “Blow Jobs” –  care publica de cele mai multe ori job-uri irelevante pentru domeniul tau si care te fac sa te simti fix ca un puchinos milog in lupta cu alti puchinosi milogi si disperati, dornici sa se angajeze oriunde si oricand.

M-am saturat de clisee, de indiferenta, de nedreptate si de cenusiul din jur si m-am saturat sa mi se spuna “Mai sunt si altii care gandesc ca tine!” De acord, dar cei mai multi fie s-au hotarat sa plece din tara, fie au ajuns in spitalele de nebuni.

Dar mai mult decat orice m-am saturat de interviurile gen Barbie – Gestapo, la care esti chemat telefonic de o duduie cu voce suava, care intre o partida de Solitaire si un comentariu pe Facebook si-a gasit timp sa-ti ofere si tie un mic orgasm intelectual. Evident, dupa ce te speli, te ferchezuiesti si-ti repeti in oglinda ciobita din baie ca ai toate atu-urile unui invingator si ca bucurestenii par ei duri si insensibili dar in fond sunt baieti de treaba, iei un taxi pe care il platesti din banii de lumina si-i spui soferului s-o calce, ca esti in intraziere. Numai ca la intrarea in firma, dupa 20 de minute de asteptare, timp in care portaresele te-au studiat din cap pana in picioare pentru a-ti completa fisa psihologica, te intampina nu duduia suava cu care te tutuisesi  la telefon – aia era secretara si e la cafea, cu fetele – ci un gelat cu cravata care mai intai iti strange mana afabil dar cu vadita superioritate si se recomanda ca fiind specialist in HR.

Apoi iti leaga la gat o legitimatie pe care nu scrie nici macar “vizitator” ci un numar oarecare si dupa ce te plimba de la etaj la etaj si din birou in birou, ca sa te induca in eroare, te abandoneaza intr-o camaruta inghesuita si plina de dosare, cat timp isi pregateste el cafeaua si ustensilele. Desigur, si asteptarea asta are rostul ei, pentru ca in momentul in care individul revine cu o lampa de birou pe care ti-o indeasa in nas si cu un clipboard de care e tintuit cv-ul tau, ai fi in stare sa lasi totul naibii si sa o iei la fuga spre casa. Insa abia acum incepe calvarul: ce stii sa faci, cat de bine, de ce ai plecat de la fostul job, ce antecedente penale si medicale ai, cate restante ai avut in facultate, daca tii cu rusii sau cu americanii etc, de parca aspiri sa te angajezi la NASA, nu la o firma oarecare din Bucuresti.

La final gelatul iti strange din nou mana – de data asta ca de la terapeut la pacient! – si-ti spune ca te va suna in cateva zile. Evident, nu te suna nimeni, si dupa ce reusesti sa depasesti inca o data complexul “sunt cel mai prost, ghinionist si lipsit de perspective locuitor al acestui oras” o iei de la capat cu cv-urile.

Ei, bine, eu m-am saturat de toate astea si daca as fi mai intreprinzatoare as lua primul TIR spre Germania, unde as incepe sa fur sau sa cersesc, ca sa-mi promovez printr-o originala campanie outdoor minunata tara de cacao. Dar dat fiind faptul ca in general imi plac lucrurile complicate, am ales sa raman aici ca sa strig in gura mare ca imparatul e dezbracat si sa trimit cv-uri.

Stiu ca sunteti oameni seriosi si ocupati care nu-si pierd timpul cu prostii, dar am sa bat la usa dumneavoastra pana va veti plictisi si ma veti chema in cele din urma la un intreviu. (sper totusi ca nu unul Barbie – Gestapo)

Iar daca intre timp ati ajuns si pe blogul meu, va rog, faceti-va comozi! Va aduc imediat castronul cu rosii stricate ca sa aruncati in mine!

Anunțuri