In fiecare oras in care am poposit mai multe zile la rand am simtit la un moment dat nevoia sa merg intr-o biserica. Nu este greu sa gasesti o biserica intr-un oras din Romania (tara crestina si cu un cult religios foarte bine dezvoltat) pentru ca astfel de lacase sunt foarte dese (aproape pe fiecare strada importanta gasesti cate o biserica) si chiar daca nu cunosti zona te poti ghida dupa turle.

Nu sunt o persoana extrem de religioasa, nu merg constant la slujba si tin post doar uneori, cand simt cu adevarat nevoia sa faca  asta,  insa tind sa cred ca legatura mea cu Dumnezeu (sau cu acel Ceva miraculos si neinteles de deasupra noastra) a ramas cumva nealterata chiar si in absenta mea din biserica.

Ultima data cand am intrat intr-o biserica a fost cand m-am casatorit, acum cateva luni, si poate ca n-as fi repetat prea curand acest gest daca nu m-as fi trezit de dimineata cu dorinta de a merge intr-o biserica.

Se spune ca-l cautam pe Dumnezeu numai  atunci cand avem cu adevarat nevoie de El – si de cele mai multe ori se intampla sa fie adevarat – insa de data aceasta nu voiam sa-i cer Lui un job ci pur si simplu simteam nevoia sa-mi pun ordine in ganduri.

Asa ca am pornit pe strazi in cautarea celui mai apropiat lacas de cult, despre care aveam doar o vaga banuiala unde s-ar afla, cu toate ca stau de ceva vreme in zona. Afara ploua marunt si in momentul in care am intrat in biserica goala am avut acea senzatie ciudata, devenita probabil cliseu in carti si in filme – ca ma desprind cu totul de lumea de afara.

M-am asezat pe un scaun si in biserica mica de cartier am incercat pentru prima data dupa multe saptamani sa stau de vorba cu mine. Am stat asa aproape o ora – in Brasov mi s-a intamplat chiar sa si adorm intr-o biserica, in Piata Sfatului, intre doua cursuri – iar gandurile au inceput incet incet sa mi se limpezeasca. Nu stiu de ce, dar simteam ca ma aflu in alta parte, intr-un sat de munte (sau de deal) si ca afara este un soare bland si caldut de toamna tarzie. Stiam ca am o casa frumoasa in sat, ca sunt casatorita si ca predau la scoala din centru, o scoala mica, doar cu clasele I – VIII.

Ma vedeam in recreatie, inconjurata de copii si vedeam curtea mare a scolii si undeva mai sus, pe deal, biserica in care ma aflam acum (sau in care imi imaginam ca ma aflu acum), in mijlocul unui cimitir cu cruci vechi de lemn si cu nuci batrani. Iar in jur, pretutindeni, pasuni cu iarba aspra, inalta si galbena, neatinsa inca de prima bruma si paduri de fag.

Si atunci mi-am dat seama ca vreau liniste. Ca vreau sa ma regasec pe mine in ceea ce fac si in ceea ce scriu si, mai ales, ca vreau sa las ceva palpabil si pozitiv in urma mea, cum ar fi educatia unui copil. Sau a mai multor copii. A catorva sute de copii, care sa ma aprecieze pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce spun, nu pentru curajul de fi macar cu jumatate de pas inaintea vremurilor si a oamenilor.

Nu, nu o pot numi revelatie. Poate peste cateva zile (sau saptamani sau luni) voi lucra la un birou elegant si ergonomic si voi uita ca in acel moment mi-am dorit sa fiu o profesoara anonima intr-un sat oarecare de munte. Ar fi trist dar se poate intampla. Memoria oamenilor este programata sa “stearga” episoadele triste sau stanjenitoare.

Si cu toate astea ceva s-a schimbat azi. Simt ca toata aceasta lupta neobosita pe care am dus-o in ultimii ani cu Bucurestiul, cu oamenii de aici si mai ales cu propriile-mi frustrari a fost nu neaparat inutila cat lipsita de sens. Adevarata mea calatorie spirituala – nu neaparat profesionala – abia acum incepe. Nu stiu cum va fi ziua de maine, nu stiu ceva urma, nu stiu daca imi voi gasi pana la urma un job, nu stiu nici macar daca voi ramane aici toata viata, insa tocmai de aici vine emotia jocului: din necunoscutul pe care il am in fata.

Stiu ca in momentul asta imi este foarte greu sa ma compar cu cei “de afara”, prin faptul  ca eu nu am momentan ce au ei (un job, un ritm de viata, un vis – mai mare sau mai modest care ii face sa mearga mai departe) insa acum stiu exact cine sunt (sau cine ar trebui sa fiu) si chiar daca am coborat cateva trepte sub nivelul la care obisnuiam sa ma aflu, abia acum simt ca duc o lupta dreapta cu Bucurestiul, de care m-am temut si pe care l-am urat atata timp: am toate cartile pe fata, nu mai am nimic de pierdut.

Atunci ce motive as mai avea sa-mi fie frica?

Anunțuri