Astazi nu sunt nici deprimata, nici vesela, nici entuziasta, nici trista. Astazi stau pur si simplu pe banca lui Iona din mijlocul marii, cu capul sprijinit in maini si ma analizez.

Am fost acasa si mirosea a fum si a toamna. Am stat in masina, in curte, acultand muzica – asa cum obisnuiam sa fac in adolsecenta, cand invatam pentru examene sau cand imi doream sa visez in liniste – si frunzele galbene se scuturau pe parbriz iar universul intreg era impacat cu el insusi. As fi vrut sa raman acolo o vesnicie, in starea aceea de atemporalitate, acoperita de frunze, privind catre linia orizontului unde ziua scurta de toamna se sfarsea in nuante de rosu si grena, facand loc primilor luceferi.

Astazi m-am intors in Bucuresti si cuvintele imi sunt putine. Pana si visul pe care l-am purtat cu mine pe tren si in care incepusem sa cred a inceput sa paleasca: eu nu voi ajunge niciodata sa lucrez la Carturesti.

Este luni si probabil ca scrisoarea mea, pe care am purat-o in mana ca pe un tofeu in cautarea unui oficiu postal, a ajuns deja la destinatie. “Ce desen frumos!”, s-a mirat functionara de la ghiseu in timp ce timbra plicul si in acel moment am crezut cu adevarat ca orice este posibil, numai sa-ti doresti din tot sufletul: daca femeia aceea care nu ma cunoastea  putea sa aprecieze un desen facut in graba pe un plic, oare cel (sau cea) care va deschide plicul si va vedea toate materialele pe care le-am asezat cu emotie inauntru nu va fi daca nu surprins cel putin curios sa ma cunoasca?

Apoi cateva zile dupa aceea am plutit pe strazi cu convingerea ca testul prin care trec se apropie de sfarsit si ca mai am de raspuns doar la cateva intrebari simple. Apoi voi primi calificativul sau nota finala sau permisul de trecere spre alta etapa a vietii si totul va fi bine. Iar timpul va fi din nou ingaduitor cu mine asa cum era cu oamenii din vremea lui Moromete.

Dimineata m-am trezit insa intrebandu-ma din nou ce caut aici, in Bucuresti: un ecou al unui vis in care cineva cunoscut – dar nu mai tin minte cine – ma intreba de ce am schimbat toamnele lungi si calme din provincie cu toamnele reci si agitate din Bucuresti. Din acel moment am simtit sau mai exact am stiut ca nimeni de la Carturesti n-o va cauta pe fetita care a acceptat sa traiasca intr-un oras mare, alaturi de oameni mari, pentru a deveni cineva. Adica un om intelept, cu o carte pe cap, asa cum sunt cei care merg la Carturesti.

Maine ma voi duce la Carturesti, dar nu pentru a plange in fata vitrinelor si a rafturilor cu carti ci pentru a-mi invinge o slabiciune: cea de a crede intr-un vis. Nu vreau ca infrangerea sau refuzul sa ma ia prin surpindere. Vreau sa-mi castig prin lupta dreapta cu mine insami puterea de a-mi parjoli singura pajistile si padurile din suflet in calea dezamagirilor care probabil vor sa vina. Iar dupa ce totul va fi ruina voi putea in cele din urma sa bocesc visele pierdute cu gandul la realizarile care vor veni.

Pentru ca atunci, ca si inainte de a trimite scrisoarea, nu voi mai avea nimic de pierdut…

P.S. Este prima zi in care lucrez ca si colaborator la UTV…

Anunțuri