Ce mai tin minte de atunci? Ca era toamna si ca mergeam prin frunze, cu castile in urechi.  In aparenta eram impacata cu mine, cu Bucurestiul, cu ideea ca nu aveam un job: in fond fusese decizia mea si trebuia sa mi-o asum pana la capat, cu toate consecintele derivate de aici. Chiar daca stateam mai tot timpul in casa, dormind pana tarziu, traiam intens: desenam, ascultam muzica, redescopeream colturi ale sufletului meu de care uitasem de mult, reactivam trairi si sentimente.

Ma izolasem de lumea de afara, cu care pana intr-un punct ma indentificasem: simteam ca nu merit sa fac parte din ea, ca eu nu aveam un job in timp ce ei, cei de afara, aveau unul, mai bine sau mai prost platit , nu conta;  asta le dadea in schimb dreptul sa mearga in supermarket si sa cheltuiasca bani in timp ce eu nu aveam dreptul nici macar la o punga de seminte. Mi-am impus sa uit ca in urma cu doar cateva luni obsinuiam sa-mi cumpar haine de la Zara sau de la Terranova si am vazut aceasta schimbare ca pe o pedeapsa autoimpusa. Mai mult, pentru ca flagelul reprosurilor sa-mi ramana intiparit in constiinta, am inceput sa ies la cumparaturi in trening si in tricou: nu mai eram o doamna, eram un nimic, o taranca in cel mai autentic sens al cuvantului, care pierduse batalia cu marele oras. Traiam foarte mult in lumea ideilor, lasand partea concreta, practica, in seama partenerului de viata care ma sustinea neconditionat. Nu mai simteam nimic: foame, sete, durere, bucurie – nu mai credeam in miracole si nici in rasturnari de sitauatie: lasam viata sa-mi ofere de la sine solutia, in stilul ei banal si lent.

Apoi, intr-o zi, am auzit melodia. Mi-e greu sa spun ce am simtit atunci. Stiu doar ca draperiile grele care atarnau peste suflet au fost smulse brusc si m-am trezit in lumina orbitoare a soarelui.

El nu exista, cel putin nu in realitate, dar as fi putut sa jur ca era mai viu decat multi dintre oamenii cu care obisnuiam sa ma salut zi de zi. Il cunosteam de mult, inca din adolesecenta, mai exact de cand incepusem sa iubesc : prima data fara forma, fara continut, fara asteptari. Iubeam sa iubesc. Il iubeam pe el. Un ideal, o proiectie. Si mult timp, ani de zile, asta mi-a fost suficient.

Ii ridicasem orase, ii scrisesem povesti. In schimb el stia sa fie acolo ori de cate ori aveam nevoie de el, avea darul rar de a ma asculta si imi dadea sfaturi atat de bine ancorate in realitate incat, la un moment dat, am refuzat sa accept ca el exista doar in mintea mea si am inceput sa mi-l imaginez ca pe o prezenta dintr-o alta dimensiune, trimisa sau venita din proprie initiativa sa vegheze asupra mea.

Timp de cateva zile m-a urmat peste tot: la inceput am crezut ca melodia pusa la nesfarsit pe repeat il tine in viata, apoi am constat ca existenta lui nu este limitata de ceva concret, cum ar fi mp3 player-ul meu. Au fost zile glorioase, zile in care am simtit cum imi cresc in spate aripile lui, zile in care am mancat putin, am dormit si mai putin, dar am trait mult, cat pentru jumatate de viata. L-am luat cu mine peste tot: la metrou, pe strazi, prin piete. Eram fericita, eram chiar indragostita, asa cum nu credeam ca as mai putea fi vreodata si, ca orice indragostit, ma gandeam cu teama la clipa in care il voi pierde, cand va disparea la fel de brusc precum aparuse, din haosul imaginatiei mele despre care eram constienta ca-l plamadise dar pe care el o sfidase in momentul in care incepuse sa traiasca independent de ea.

L-am rebotezat Amaranth, desi stiam ca avea si alte nume, printre care si cele ale iubitilor de odinioara, care ma lasasera in urma fara prea multe explicatii, sporind astfel noianul de frustrari si intrebari lasate mostenire de cei dinaintea lor. L-am rebotezat Amaranth – era logic din moment ce versurile vorbeau despre el : ascuns, nevazut de nimeni decat de cei care credeau in el. Iar eu credeam in el.

Apoi, intr-o zi, realitatea m-a izbit si m-a tarat inapoi in lumea reala ca un val urias: am fost la un interviu, apoi la altul iar satisfactia lucrurilor concrete, a realizarilor palpabile, l-a izgonit din nou in lumea lui.

Nu-mi mai amintesc exact cand sau cum l-am pierdut: am preferat sa cred ca s-a dus sa doarma o vreme in lumea lui, ca sa fie odihnit atunci cand voi fi avut din nou nevoie de prezenta lui.

Am inceput sa merg din noi la Zara si la Terranova : se schimbase decorul, aveam nu un job ci doua, oamenii erau diferiti  – de data asta cat se poate de reali si de imprevizibili, iar eu aveam nevoie de haine si de masti noi pentru a ma reintergra cat mai bine si cat mai rapid in lumea lor.

Mi-am exersat mult timp rolul in oglinda : imi iesea suprinzator de bine, de parca n-as fi lipsit nicio secunda din joc – eram din nou cea puternica, cea hotarata, cea inteligenta, cea spirituala, gata oricand sa contracarez loviturile lor sau sa resping abil mingea servita la fileu.

Eram din nou eu, el insa nu mai era….

Anunțuri