Am in gura gust de venin si de cenusa. Mi-e sila de oameni…Imi vine sa-i scuip. Apoi sa ma sterg cu maneca la gura si sa ma scuip pe mine. Pentru ca si eu fac parte din lumea asta…

A venit primavara. Ce primavara e asta? O primavara de praf si de cenusa. Fara muguri, fara iarba. Fara ploi. Fara miros de flori.

John s-a incapatanat sa puna clocitoarea. Un fel de lighean rosu cu capac, pe care l-a tarat acum o luna de acasa, pe tren. “O sa cumpar oua de matase japoneza, de Viandotte, de Mille Fleurs. O sa scoatem pui, o sa-i crestem, iar cand vor fi marisori o sa-i ducem la tara, sa-i creasca ai nostri.”

Pentru mine clocitoarea inseamna oua limpezi si pui schilozi. Am fost martora la aproape toate incercarile nereusite ale mamei de a fenta natura. Numai ca natura isi are legile ei iar mama a trebuit intr-un final sa se declare invinsa, atunci cand mila pentru puii cu picioare strambe, betegi, blegi, slabiti, a luat locul curiozitatii si ambitiei.

La cateva zile dupa ce a luat clocitoarea, John s-a intors acasa cu o cutie cu oua de diferite marimi. Ligheanul rosu a fost asezat la noi in camera, legat la priza si acoperit cu haine si prosoape ca sa nu se piarda caldura. Timp de trei saptamani John a intors cu regularitate ouale, a masurat minutios temperatura si a incercat sa asigure o umiditate constanta inauntru, stropind ouale periodic cu un pulverizator.

La finalul perioadei de incubare, majoritatea puilor au murit in ou, altii incercand sa iasa, un pui a iesit schilod de ambele picioare (dupa doua zile a inceput brusc sa mearga, asemeni invalidului din Biblie, sculat din pat de porunca de sus), altul aproape ca si-a smuls intestinele incercand sa se desprinda din coaja si a sangerat cateva ore incontinuu incapatanandu-se intr-un final sa traiasca, iar trei pui au iesit aproape normali.

De trei zile aud fara intrerupere tipatul puilor din cutia de carton. O vreme au stat la noi in camera, apoi John i-a mutat pe balcon ca sa pot dormi, ca sa nu-mi mai fie mila, ca sa nu ma mai gandesc in fiecare clipa ca au murit sau ca se chinuiesc, dar si de acolo ii aud ca prin vis sau poate ca doar mi se pare, poate ca strigatul lor ascutit mi s-a imprimat atat de bine in urechi incat ma urmareste pretutindeni.

Astazi becul care lumina cutia de carton si care facea caldura a fost stins pret de cateva ore. N-am stiut asta pana cand n-am vazut biletelul lipit de priza « Nu mai inchideti becul ! » Nu-l stinsese nimeni voit, fusese o greseala. Sau poate o pana de curent. John mi-a povestit ca unul dintre pui, cel care sangerase iesind din ou, era inghetat si abia misca. Asa l-a gasit cand a venit de la munca. « N-am vrut sa-l arunc. Statea culcat si din cand in cand deschidea larg ciocul ca sa traga aer. Mi-a fost mila de el si l-am lasat acolo ». Cand am venit eu de la serviciu puiul era in picioare. Se incapatanase a doua oara sa traiasca.

De trei zile nu mai pot manca niciun fel de carne, in special carne de pui. Aseara am avut la cina supa de pasare si aproape ca mi-a vanit sa vomit uitandu-ma in farfurie. Ca un protest tacit fata de toti puii schilozi din lume, am separat toata carnea pe alta farfurie lasand zeama goala. Apoi mi-am jurat ca voi deveni vegetariana: zgomotul tacamurilor se amesteca in mintea mea cu tipatul puilor de pe balcon iar in fiecare lingura de supa vedeam pene si sange…

Vreau o primavara verde, cruda, sanatoasa. O primavara cu papadii si cu sute de pui intregi, vigurosi, abia iesiti de sub closca, alergand prin curte. Primvara la oras este trista, cenusie si schiloada…

Anunțuri