21.02.2011

Sunt in Centrul Vechi. Sunt singura, asa cum am fost deseori. De fapt sunt eu cu mine. Nu astept pe nimeni, nu vreau nimic.

Stau la lumina unei lumanari, beau o cafea in linsite, ascult muzica. Doar eu cu mine. Fara Guardieni, fara asteptari prea mari de la cei din jur. Eu, agenda, muzica si lacrimile pe care le-am plans candva scriind randurile pe care le citesc acum. Cainele cu ciulini, bradutii tuia, cosmarurile, Amaranth.

Sunt singura intr-un loc public, intr-un colt mai linistit, cu o cafea si un fresh in fata si plang. Nu mai alerg spre nimic, desi simt in continuare presiunea clipei, presiunea oamenilor, presiunea prezentului care trebuie transformat in viitor. Acasa ma asteapta fetele, John, parintii, lumea…”The world ain’t slowing down…”

Este momentul meu. Nu vreau sa-l impart cu nimeni. Cu nimeni de la lucru, cu nimeni de acasa.

De ceva vreme traiesc band cafea, Cola si energizante. E tot un fel de flow, chiar daca nu mai pot crea nimic. Totusi, ma ajuta sa plutesc deasupra lucrurilor. „Distrugandu-le? Distrugandu-te?”, ma intreaba Elma. Sincer, nu stiu.

Am stiut sa fac sacrificii la fel de bine cum am invatat sa musc din oameni, ca sa ma apar. Mi-a fost bine, apoi greu, apoi iar bine. Nu m-am ridicat intotdeauna prin forte proprii, nu am reusit sa fiu intotdeauna ce mi-am dorit sa fiu sau ce si-ar fi dorit altii sa fiu, dar sunt aici. Si cred ca asta ar trebui sa insemne ceva…

Anunțuri