03.11.2010

„Unde te grabesti asa?”, m-a intrebat el in timp ce stateam de vorba pe marginea fantanii de piatra, in fata fortaretei din Orasul Albastru.

„Nu stiu”, i-am raspuns. „Timpul ma preseaza. Oamenii ma grabesc. Trebuie sa fac ceva”.

„De ce vrei sa se termine asa repede calatoria prin 2010?”, a insistat el. „Numeri zilele una dupa alta, te bucuri ca octombrie s-a terminat, te gandesti deja probabil la sfarsitul lui decembrie, catre ce te indrepti?”

„Nu stiu. Catre ceva mai bun. Catre un nou inceput. In punctul asta nu prea mai am ce face. Sau cel putin asa cred. Trebuie sa gasesc ceva nou, care sa ma mobilizeze”.

Mi-a intins o oglinda: „Ce vezi?”, m-a intrebat.

„Pe tine. Nunta Ralucai. Le vad pe Ana si pe Roxana. Vad altruism, vad prietenie, vad sacrificii. Vad piedici si ridicari. Vad lacrimile neplanse si aud propria-mi voce spunand Nu e timp pentru asta! Nu e momentul pentru lamentari! Vad Crangasiul. Vad lacul. Vad bradul uscat pe care l-am carat pana aici pentru ca nu am putut sa-l arunc la gunoi. Vad oameni care ma inteleg si oameni care ma cred nebuna. Vad rochii de mireasa – de ce? De ce le mai vad inca? Vad fotografii si in fotografii oameni frumosi. Dar spune-mi, ce ar trebui sa vad?”

„Nu stiu”, mi-a raspuns el sincer. „Mi-ar placea sa spun ca viitorul. Dar nici eu, nici tu, niciunul dintre noi nu poate vedea viitorul. Asa trebuie sa fie!”

„Sunt de acord”, i-am zis.

„De ce te simti singura?”

„Pentru ca este un oras mare. Pentru ca aici anotimpurile sunt scurte si trec unul dupa altul, in graba. Pentru ca si atunci cand e soare, aici e gri, de cele mai multe ori. Pentru ca n-am fost la opera si nici nu stiu cand voi merge. Pentru ca simt ca incep sa-mi uit propriile valori…” Si dintr-o data am tacut brusc.

„Tu scrii?”, l-am intrebat.

„Da. De ce?”

„Pentru ca altfel nu ne-am fi putut intalni. Tu scrii in jurnalul tau, eu in al meu, iar gandurile se intalnesc la mijloc. Ne mai intalnim uneori in vis sau cand ascult o anumita melodie. E frumos dar si pacat. As fi vrut sa discut toate astea cu oamenii de langa mine. Maine am un interviu. De data asta nu-mi mai fac sperante si e mai bine asa, pentru ca nu as mai avea nimic de pierdut. Imi spun: Si ce daca nu ma vor accepta nici aici? Voi ramane din nou eu singura, cu marea mea de vise, cu marea mea de ganduri si cu tine. Voi fi asemeni unei printese singuratice intr-un castel mare, nelocuit de nimeni decat de amintiri. Cand sunt trista, ma retrag in singuratatea mea. Si e bine.”

„Uite”, i-am spus, „acum as vrea sa beau o ciocolata calda si sa vedem un film. Sau sa vorbim despre Brasov si despre Tampa. Sau despre ce vrei tu. Mi-am adus aminte chiar acum de o pizzerie din Galati unde mancam cand eram studenta. Pizza era mare, ieftina si buna. Si faceau si pizza de post. Oare de ce mi-am amintit chiar acum de pizzeria aia? Aproape uitasem ca exista…”

„Ca sa-mi povestesti mie despre ea”, a zambit el.

„Uite, cand stam amandoi de vorba ma simt ca in Brasov. De fapt ca acasa. Nu mai stiu exact unde este acest <acasa>, dar cred acel loc ar trebui sa te faca sa te simti ca in fata bradului de Craciun. Sau ca la gura sobei, intr-o zi de iarna. Asa m-am simit demult, intr-o zi friguroasa, nu mai tin minte cand…”

„Sau ca in camera baiatului pe care il iubesti. Sau a fetei pe care o iubesti”, a adaugat el. „E senzatia pe care o ai cand intri prima data intr-un loc pe care ti l-ai imaginat de atatea ori, cu nerabdare si emotie. Si nici macar nu este neaparat nevoie sa faci dragoste.”

„Adevarat, desi voi, barbatii, ganditi de regula altfel.”

„Poate, dar acum gandurile noastre s-au intalnit la jumatatea drumului”

Apoi, pentru ca n-am mai stiut ce sa-i spun, tot el m-a intrebat: „Nu ti-e somn?”

„Ar trebui. Maine am interviul ala. Desi stiu ca e lipsit de sens totul. Chiar si stirile pe care le lucrez, part-time, si care ma fac sa ma simt importanta. Stiu ca nu va dura mult, stiu ca e o iluzie, stiu ca deocamdata caut degeaba ceva. Si cu toate astea imi impun sa ma trezesc dimineata si sa-mi fac treaba. Si ziua trece mai usor. Apoi vine seara si ma simt din nou singura. Asa ca ascult muzica sau scriu sau stau de vorba cu tine, in gandul meu. Stiu ca a trecut de mult vremea in care aveam prieteni imaginari, dar tu nu esti unul dintre ei. Si asta ma face sa zambesc in sinea mea, iar ceilalti nu-si dau seama…Momentele astea imi dau din nou puterea sa fiu eu insami. Si, uite, acum, cand ar trebui sa dorm, nu-mi este somn pentru ca acum ma regasesc din nou pe mine, Tampa, imaginea despre mine pe care mi-o facusem in timpul liceului, despre cea care ar trebui sa fiu. Numai ca uneori ma tem ca e prea tarziu sa mai schimb ceva, asa ca nu-mi ramane decat sa ma intorc in timp. In fiecare seara, sau aproape in fiecare seara. Si ma bucur de fiecare data cand te gasesc aici, cand ma asculti si-mi raspunzi fara a da semne ca te plictisesc sau ca-ti displace. Aici imi pot lasa gandurile sa zboare in voie…”

„Atunci haide sa dormim. Imagineaza-ti ca dau drumul muzicii, in surdina: un playlist relaxant, pe care amandoi il stim. Imagineaza-ti ca voi ramane cu tine pana cand adormi. Si nu, nu vom face dragoste. Nu acum. Ar fi prea banal. Pentru ca in spatele lumii asteia materiale, carnale, se ascunde de fapt ceva mult mai intens… Noapte buna!”

Anunțuri