Ai vrea sa fie ca in filmele acelea excesiv de optimiste si de siropoase pe care le vezi intr-o duminica ploioasa, cand nu ai chef de nimic sau cand ai insomnii si nu gasesti altceva mai bun de facut decat sa vezi o comedie romantica: el sau ea pleaca spre aeroport – decizia a fost luata, nu se mai poate face nimic, asa e cel mai bine, mintea gandeste logic in timp ce sufletul se poate insela. Apoi, cand avionul e pe punctul de a decola, se intampla ceva: Deus ex Machina, Destinul, Norocul, MMS-ul de la ea, buchetul de tranadafiri de la el, un bilet gasit din intamplare in geanta, telefonul de la fostul sef care regreta ca s-a inselat in privinta ta…

Era un microbuz alb, cu 16 loucuri. Galati – Brasov. Imi pusesem gentuta de voiaj pe unul din scaunele din dreapta, la fereastra. Era vara si abia luasem licenta. Aveam in sfarsit posibilitatea sa lucrez in Brasov, sa ma mut in Brasov, asa cum visasem ani la rand. Imi planuisem plecarea in cele mai mici detalii si totusi, acum, in al doisprezecelea ceas, imi doream sa ma retina ceva in Galati…Pana in ultima clipa sperasem ca baiatul cu masina neagra va veni si ma va ruga sa raman. Pentru el, pentru toate lucrurile pe care as fi putut sa le fac in orasul in care traisem poate cei mai frumosi 4 ani din viata mea. Dar baiatul cu masina neagra avea viata lui, iar eu eram doar o bucatica de puzzle –  si cu mine si fara mine, imaginea de ansamblu ramanea aceeasi…

Nimeni nu ma poate salva de mine. Nimeni nu poate decide in locul meu. Nu exista maini care sa te prinda in ultimul moment. Nu exista sacrificii supreme si nici ruguri aprinse spre cer. Iar povestile cu final fericit se scriu, paradoxal, in absenta noastra, a protagonistilor…

Anunțuri