Am varsat restul de vin in chiuveta, peste vasele murdare lasate de ceilalti. Apoi am luat buretele si mi-am spalat paharul. Miscarile erau sigure desi imi simteam mainile moi.  „Nu sunt beata”, mi-am spus. „Nu sunt nici macar ametita. Nu am ajuns nici macar in faza de a ma dedubla, de a ma privi din afara”. Am urcat scarile fara sa ma impleticesc. Ma simteam molesita dar mintea imi era paradoxal de limpede.

M-am asezat la calculator si am deschis Youtube-ul. „Ce vrei sa asculti?”, m-a intrebat Elma. „Ce vreau sa ascult?”, mi-am repetat in gand, ca un ecou, si abia in momentul acela am realizat ca bausem cateva pahare de vin si o Pina Colada. Si totusi nu eram nici macar ametita. „De cate ori te-ai imbatat pana acum?”, m-a intrebat Elma sau poate cealalata Oana. „De putine ori. Dar ce mai conteaza?”

Cu castile pe urechi, in noaptea ploii de stele, am realizat in cele din urma ca voi putea scrie Cartea. Stateam cu ochii inchisi si randurile se scriau de la sine, in mintea mea. O eterna cautare. Braila, Beius, Galati, Brasov. Mereu cu un pas in urma lui. Si totusi cartea se va numi altfel. „Coborarea din cer”. „De ce?”, m-a intrebat intr-o zi Andreea. As fi putut sa-i spun ca este un soi de Luceafar rasturnat sau ca am ravnit sa fiu epigonul lui Eliade, dar bruma de teorie literara pe care o mai stiu nu-mi permite astfel de privilegii. In realitate, titlul nu ascunde nicio metafora – cum se vor incapatana posibilii viitori critici literari sa creada – ci o realitate banala: i-am vazut coborand scarile si in acel moment am stiut ca sunt sau ca au fost impreuna. Eram anul I de facultate si am vrut sa sparg un geam de cativa metri patrati cu pumnul. Apoi am realizat ca este posibil sa mor sau, in cel mai bun caz,  sa ajung in spital si m-am multumit sa bolesc cateva luni la rand pana cand am gasit un alt fals guardian care m-a facut sa sufar mai mult decat primul. Oare cate coborari din ceruri am mai vazut de atunci? Si care a fost ultima?

M-am privit in oglinda din baie, la fel ca personajul din banda mea desenata. Si eu si ea singure, in noi. Si eu si ea ametite usor de bautura. Singura diferenta era ca mie nu-mi curgea rimelul. Eu eram cea puternica. Ea era victima. Din oglinda nu m-a privit niciun guardian. „Aloooo, aici e realitatea!”, mi-a strigat Elma sau poate tot un ecou de gand. „Da, stiu”, am recunoscut cu voce tare. „Si totusi, cine sunt eu?”

„Tu esti el. Tu esti Guardianul. Tu esti cea care manuieste sabia. In tot acest timp te-ai tarat, le-ai atins picioarele cu parul, umil, i-ai privit pe toti – pe ei si pe ele – de la nivelul noroiului in care ai acceptat sa te cobori, te-ai subestimat, te-ai taiat ca sa simti ca doare, ai iesit la lupta fara arme, cu mainile goale, ai jelit si ai invocat. Insa nicio secunda nu ai banuit, nu ai putut sa crezi ca tu esti el. Acum ridica-te si lupta. Si daca e nevoie, fa-i sa simta ascutisul sabiei tale”

…In noaptea ploii de stele am baut pana la fund paharul adevarului. In fata oglinzii din baie, mi-am repetat: „Eu sunt El. Si nimic nu ma mai poate dobori”…

Anunțuri