Filmul incepe asa: ea pe o banca, in fata unei farmacii. Este noapte si protagonista sta cu spatele la strada, iar luminile masinilor se reflecta in geam. Nu stie de cand sta asa. Intre timp au aparut si stelele, sunt tot mai putini trecatori pe strada, dar ea sta acolo, pe banca. Trece un nene cu un catel alb, pufos. Catelul se agita in lesa, este plin de energie, maraie vesel. Apoi, deodata, sare pe banca. A fost ca un soc electric: o prezenta vie, intr-o lume incremenita. Apoi intrebarile au inceput sa curga, odata cu lacrimile: „De ce nu avem caine? De ce nu mai avem pisica? De ce stam in chirie? De ce nu am inca masina? De ce nu am resuit sa ies pana acum peste granita? De ce ne pasa? De ce ne doare?” Si pentru ca nu gasea raspuns la toate aceste intrebari, eliberate deodata din subcosntientul pana nu demult inchis ermetic si bine sigilat, si-a pus castile in urechi si a inceput sa alerge.

Secventa mea preferata este cand tipa alearga si plange. E un cliseu, desigur, l-am mai vazut si in alte filme, dar regizorul a adaugat cateva elemente proprii: este aproape 23:00, strada este pustie, niciun tecator, tipa nu are pantofi sport Nike si nu este nici pe departe fotomodel – probabil ca la casting au chemat fete normale, pentru veridicitate, si nu actrite profesioniste.

A alergat asa vreo 30 de minute, fara oprire. Cu muzica la maxim si cu inima bubuindu-i in urechi. Iar cand a simtit ca lesina, s-a rezemat de un copac, in parc si a inceput sa priveasca lacul. Stia ca este momentul acela, cu care se mai intalnise de atatea ori in viata, in care fie iti legi ranile si te tarasti mai departe pana la cel mai apropiat punct de prim-ajutor, fie te lipesti de pamant si lasi balariile sa creasca peste tine pana la urmatoarea inviere. Si pentru ca nu avea alternativa, a stat acolo, cu castiele in urechi, plangand in nestire pana a simtit ca nu mai are aer si lacrimi, pana a inteles ca fericirea nu se masoara in pisici, caini, cd-uri, masini, sacrificii si daruri inutile si ca a fi singur in tine nu este o povara ci o regasire, ba chiar un mare avantaj fata de ceilalti.

Apoi s-a ridicat, s-a scuturat de primele frunze ale toamnei si a luat-o incet spre casa. In noaptea aceea a adormit foarte repede, pentru a compensa toate noptile de vara pe care le  sarbatorise treaza, cu ochii larg deschisi.

Dimineata s-a trezit si a constat ca bulevardul era la fel de aglomerat, copacii erau la locul lor – poate putin mai galbeni , blocurile nu se prabusiera in urma niciunui cutremur, la metrou nu fusese niciun atentat peste noapte si ca oamenii isi traiau mai departe viata, la fel ca ea. Si ca ultima melodie a lui Nicki Minaj suna foarte bine si avea darul sa te ridice din morti si sa te faca sa dansezi in lift…

Anunțuri