In noaptea asta am calcat cu bocancii peste lume. Peste lumea reala, rece, gri, amenintatoare uneori. Nu mi-as fi putut imagina ca voi avea curajul sa ies cu totul din cubul meu, fara arme, fara iluzii, intr-o confruntare in care ea, lumea, era din start in avantaj. Am mers prin lume, cu palmele goale, fara scut, cu mintea goala, cu fruntea incinsa de febra, cu gatul arzand, si nu mi-a fost teama ca ma voi prabusi. Cu bocancii grei, „de rocar”, am apasat pe acceleratie, apoi am calcat prin balti, am lasat in urma strazi si amintiri, am dansat pe podeaua luminoasa din El Dictador, apoi mi-am gasit drumul inapoi, catre casa, singura, printr-un oras aproape pustiu.

Cand telefoanele au inceput sa sune nebuneste si cand mesajele au inceput sa curga, n-am mai avut nicio tresarire. „Germania, tarziu, nu am reusit sa public, prieteni, competie, scor, fuck up, incredere” – cuvintele care in urma cu o zi mi-ar fi smuls un zambet amar, ma lasau indiferenta. Si nu mai era vorda despre un exercitiu de autosugestie. Era normalitatea.

Am dansat pana la epuizare. Si, fara sa beau macar o inghititura de alcool, am constatat ca realitatea, realitatea pura, golita de povesti si de vise, poate fi suportabila atunci cand nu-ti mai pasa….

Anunțuri