Am mai invatat o expresie. Zapada scartaie, frunzele….harsaie? Harsaie doar frunzele crocante, uscate. Frunzele galbene, abia cazute, inca mai viseaza la copacii din care s-au desprins. Apoi, intr-o zi, se vor resemna la gandul ca vor reinvia in alte frunze verzi si vor deveni si ele crocante. Si vor suna a rugina si a scoici sfaramate.

Am mers cu picioarele prin frunze. Fara nicio tinta.  Harsh, harsh…Ca in engleza. Tot parcul era plin de frunze, deci nu conta in ce directie mergeam. Am mers asa, ca un somnambul, numai ca de data asta marginea acoperisului era foarte departe.

Cata liniste! Frunze galbene jos, frunze galbene sus, lumini galbene. Nicio adiere. Nicio miscare. Nicio lupta. Deci se poate si asa. Sigur ca se poate, atunci cand nu conteaza daca vine iarna sau primavara, cand iti este egal daca mergi sau daca alergi. Cand lasi pur si simplu oamenii si lucrurile sa vina la tine.

Scriu culcata. Poate chiar sunt bolnava. Treptele pe care le urc la metrou, textele pe care le scriu la munca, orele pe care le petrec pe scaun, in fata monitorului, ma dor fizic. Ma trezesc dimineata ca dupa un maraton de zeci de kilometri. Visez cu ochii deschisi ca dorm si in somn visez ca alerg. Sau poate ca doar imi doresc sa fiu bolnava. Ceva usor. O raceala infonesiva – pentru ca sunt si lasa! Acolo, undeva, intr-un ungher al subconstientului, imi doresc ca tata sa-mi citeasca povesti si mama sa-mi aduca lapte cald cu cacao. Iar mamaia sa-mi puna comprese cu camfor. Si sa dorm asa, la caldura, iar cand ma voi trezi sa fie soare.

* * *

Lasati-ma sa dorm sub frunzele crocante. Vreau sa ma trezesc abia la primavara, odata cu natura…

Anunțuri