Stau in mjlocul marii, pe banca imaginara a lui Iona, si totul in jurul meu e pasnic. Soarele imi bate in fata, deasupra zboara pescarusii iar pe sub valurile verzui inoata creaturi marine cu corp de om si coada de peste si cu alge incurcate in par. Stiu ca oricand se poate  starni o furtuna, dar am invatat ca pana si fenonemenele meteo care se petrec in mintea mea pot fi cumva controlate sau macar anticipate – am asadar timp sa ma pun la adapost in caz de intemperii.

Am ajuns aici, in acest colt linistit de viata, dupa ce am fentat Patul lui Procust. Le-am explicat celor de la spitalul de nebuni, unde imi petrec din cand in cand cateva zile, ca nu e tocmai cea mai indicata metoda de tratament pentru pacientii cu paranoia, tulburari de personalitate, pentru cei care sufera de reverii sau de imaginatie acuta. Culmea, m-au crezut, fara sa le dau argumente. Asa ca Patul lui Procust a fost abolit, macar pentru o vreme, din majoritatea spitalelor de boli mintale din lumea imaginata de mine.

Aici, pe banca lui Iona, in lumina soarelui, vad ca au ramas totusi ceva urme de la tratamentele anterioare : mici vanatai la incheieturi (acolo unde m-am legat singura, pentru a nu fugi in lume sau pentru a nu lua decizii pripite sau proaste), zgarieturi de la tufisurile cu ghimpi prin care am ratacit, tendinta de a ma compara mereu cu cei din jur care, in momentul de fata, pare a fi singura boala pishica reala de care sufar.

De ani de zile am carat Patul lui Procust dupa mine, ca pe un tezaur de pret, de care nu puteam sa ma despart cand, in esenta, a fost una dintre cauzele constante ale esecurilor mele de orice fel. Dorinta absurda de a fi mai sus, mai bine, mai mult, mai altfel – cui ii foloseste, in fond? Cand n-am mai incaput in tipare, m-am lasat de bunavoie deformata, strivita sau alungita, dupa caz, pentru a nu fi altfel decat ceilalti. Nici acum n-am inteles care a fost exact etalonul dupa care s-au stabilit aceste schimbari  si nici nu stiu daca a fost cel corect – am acceptat de bunavoie sa fiu parte a unui experiment pe care la inceput am crezut ca-l inteleg: acela de a obtine acceptul societatii, “perfectly fit into society”, ca sa folosesc o expresie mai apropaiata de ideea pe care incerc sa o transmit.

Dupa atatea lupte, constat insa ca lucrurile sunt mai simple: aici, in locul asta si in secventa asta de viata, nu mai este nevoie sa ma compar cu nimeni. Marea e mare, pescarusii sunt pescarusi, ei sunt ei, ele sunt ele. Iar eu sunt eu. Chiar si simplul fapt ca am revenit de curand dintr-un spital de nebuni ma face unica.

Acum stiu ca daca va fi sa am un copil, candva, il voi educa in spiritul nebuniei controlate. Este destul de greu de explicat, dar atat timp cat iti constientizezi nebunia, cat ii cunosti cauzele, manifestarile si limitele, ei bine, asta iti da un avantaj asupra celor din jur: un nebun genial, care stie sa-si valorifice nebunia, sa obtina tot ce e mai bun din ea, inspira respect si teama. Iar daca stau si ma gandesc bine, adevarata provocare in viata nu este sa te potrivesti cat mai bine intr-un pat al lui Procust absurd, acceptat doar de cei cu viziuni limitate, ci sa incerci sa-ti rupi legaturile care te tintuiesc de el in cel mai spectaculos mod cu putinta…

Anunțuri