Din confruntarea tacita cu Bucurestiul am castigat amandoi. El m-a lasat sa-i vad fata necunoscuta, magica, eu am recunoscut ca, macar pentru cativa ani, nu vreau sa fiu in alta parte decat aici. Candva credeam ca orice oras are o culoare proprie si un guardian. Braila, Brasov, Iasi, Timisoara – cu trenul, cu piciorul, pentru a descoperi sau pentru a uita, le-am gasit, pe rand, culorile, poate si guardienii: unii adevarati, care si-au purtat cu mandrie spada pana la final si care au lasat in urma lor cate o poveste, altii falsi, inchipuiti, care m-au alungat in alte orase. Si povestea a continuat.

Batranul, nesuferitul, anostul Bucuresti m-a intampinat insa cu cladirile lui galben-cenusii, m-a improscat cu noroiul Centrului Vechi, m-a acoperit de praf, mi-a lezat simtul estetic cu arhitectura sa diforma, monstruoasa, mi-a batjocorit amintirea Brasovului aruncandu-mi in fata strazile sale inguste, cu terase galagioase care voiau sa le imite pe cele din Piata Sfatului, m-a facut sa-l urasc inca din prima zi.

Si iata-ne aici, dupa 4 ani. Intre timp i-am gasit culoarea, nu si guardianul, dar intre noi s-a  asternut pacea: doi bravi comandanti de osti si-au lasat orgoliile si frustrarile deoparte si au incheiat un armistitiu.

Intr-o cafenea oarecare de pe Lipscani, la o masa in penumbra, cu un cappuccino si o foaie alba in fata, Bucurestiul m-a invatat una dintre cele mai importante lectii de viata: sa scriu ca si cum nu mi-ar mai pasa de nimic.

Anunțuri