La scurt timp dupa noaptea alba petrecuta in Orange Shop cu Marian, band cappuccino cu aroma de vanilie, povestind nimicuri si facand haz de angajatii din tura de noapte, care ramaneau pret de cateva secunde holbandu-se la noi, cei dinauntru, intinsi incomod pe scaunele de birou unite intre ele pentru a improviza ceva de genul unei canapele, m-am gandit sa-i daruiesc un CD cu melodiile mele preferate.

Selectia am facut-o eu, insa partea de scriere a CD-ului am lasat-o in seama Mirelei. Dintre toate colegele de camera, Mirela era cea mai „la curent” cu tehnologia, pentru simplul fapt ca obisnuia sa-si bage nasul peste tot, calitate de care s-a folosit mai tarziu pentru “a-mi sufla” doi iubiti. (Tot ea a fost cea care l-a botezat pe Marian “Orange”, nume cu care a ramas de altfel in analele Facebook-ului.)

Pe langa CD, in plicul alb A3 am pus si doua schite – prostul mei obicei de a arunca cu desene in stanga si-n dreapta: nu mai stiu exact ce reprezentau, insa tin minte ca le-am facut sul si le-am legat cu o panglica de rafie, gasita din intamplare prin camera: ramasita de la cine stie ce buchet de flori primit de una dintre fetele care aveau iubit.

Stiam ca Marian lucreaza dar nu voiam sa dau pur si simplu buzna, la o ora de varf, cand prin magazin se perindau probabil destul de multi clienti, sa zambesc si sa-i arunc CD-ul pe masa. Asa ca am luat autobuzul spre centru si am coborat cu doua statii mai inainte, intr-o zona plina de florarii si tarabe ambulante. Dupa numai cateva minute am gasit ceea ce-mi trebuia: un tiganus curatel, de vreo 10 ani, care trebaluia ceva pe langa maica-sa, florareasa.

L-am abordat direct, mascandu-mi emotia: “Ma, vrei sa primesti 20.000?” (acum 5 ani suma echivala probabil cu un sir de covrigi calzi, cumparati de langa facultate, in zilele “de foamete” premergatoare bursei). Pustiul a dat din cap afirmativ. “Hai cu mine. Iti platesc biletul de autobuz”. “Da’ unde mergem?”, m-a intrebat suspicios, moment in care m-am gandit amuzata ca despre tinere sechestrate de tigani s-a mai auzit,  probabil, dar de puradei romi rapiti de studente romance – nu prea. “Pai mergem doua statii spre centru. Nu te speria, ca nu te mananc. Ma ajuti cu o treaba apoi te intorci frumos la maica-ta”. Cu promisiunea ca-i platesc biletul inapoi, am batut palma.

Autobuzul ne-a lasat vizavi de magazinul Orange. Prim geamul fumuriu zaream silueta lui Marian la biroul pe care, cu cateva nopti in urma, atipisem, cu capul sprijinit in maini.

L-am luat din nou in primire pe pusti: “Asa, hai sa-ti zic ce ai de facut. Te duci in magazinul ala si vezi ca la un birou e un tip cu ochelari. Ii dai plicul asta apoi te intorci la mine si primesti banii. Daca te intreaba ceva, nu raspunzi. Iesi pe usa si vii incoa’ direct!”

Am ramas pe trotuar, cu castile in urechi. Inima imi bubuia de parca eu duceam cd-ul, nu pustiul tocmit pe 20.000. Dupa cateva minute l-am vazut iesind pe usa magazinului si traversand tacticos strada. Inima mi s-a oprit in gat apoi mi-a explodat in urechi. Imi era teama sa nu fi dat gres sau, si mai grav, sa nu se fi intors cu CD-ul. Abia am resuit sa ma adun si sa-l intreb dintr-o suflare: “Ei, l-ai gasit? Ce a zis?”

“Nimic. A ramas asa, cu gura cascata. Iar eu m-am intors si am venit aici, cum mi-ati zis”.

* * *

“I am the storyteller”. Asta imi repet in fiecare dimineata, in oglinda din baie si-n toate oglinzile reale sau imaginare in care ma reflect uneori. Nu stiu cum ma vad ceilalti, nu stiu ce cred ei despre mine insa viata m-a invatat un lucru: pot aduce zambetul pe fetele oamenilor folosindu-mi imaginatia. Este singura calitate care va ramane in picioare atunci cand ambitia, frumusetea si toate celelalte calitati – pe care mi le constientizez sau nu – vor pali.

Anunțuri