Sunt texte care, de la bun inceput, nu-si propun sa transmita nimic. Se scriu pur si simplu, ca un exercitiu de imaginatie sau poate de relaxare, ca atunci cand ai o foaie alba si un creion dar nu ai idee ce vrei sa desenezi si incepi sa tragi linii, sa hasurezi, sa mazgalesti aleator si la final rezulta o opera abstracta.

In momentul acesta vreau sa povestesc despre un lac cu nuferi. Este un lac oarecare, cu apa verzuie, densa, dar nu murdara, acoperit de nuferi cu petale care bat spre mov. Nu stiu unde e situat, nu stiu cat e de mare, nu-mi pot imagina decat o mica parte din el, cea din apropierea malului. Sunt si cateva salcii acolo, nu foarte dese, iar pletele lor curgatoare, batute de vant, deseneaza linii frante pe suprafara apei. E liniste si cu toatea astea, in mintea mea, personaj pasiv in acest decor, rasuna incet si cu totul paradoxal melodia fredonata azi de Bogdan:

„De ce va destramati, usor va destramati voi, vise, pe poteci/ In amintirea muntilor, a muntilor, sa dainuim pe veci…Dam di dam di da di dam da dam”

A plecat si Rares. In urma lui, pe Facebook, a aparut poza cu el, Gabi, Bogdan si halatul. N-am avut timp sa plang, n-am stat sa analizez pe moment daca simt nevoia sa plang, am zis „let it go” si am trecut peste ziua celor doua cafele si a paharului mare de Cola cu veselia sublima a celui care a reusit inca o data sa iasa din noroi.

„De ce va destramati, usor va destramati voi, vise, pe poteci?” De ce oamenii te imbratiseaza strans abia cu cateva minute inaintea plecarii? De ce isi permit sa fie asa cum sunt doar atunci cand nu mai au nimic de pierdut? „Voi vise pe poteci…Dam di dam di da di dam da dam”.

In fata monitorului cu Dr. House mi-am amintit o secunda de toti cei care au plecat, de Dinu, de Nicolae, de Adina, de toti cei care au ales in cunostinta de cauza sa plece la mai bine si printre dinti mi-a scapat un „Fuck yourself” adresat, probabil, noua, celor ramasi in urma…

Anunțuri