Desi am enorm de munca (as usual), vreau sa scriu pe blog. In fond mi s-a zis ca este un job de cacat (la propriu), de unde nu am cum sa avansez. Ah, dar cine isi dorea sa avanseze? Pana de curand (acum jumatate de an?) imi doream sa fac lucrurile bine. Perfectionista mamii! Astazi, in momentul t zero, imi doresc doar sa supravietuiesc. Sa-mi supravietuiesc. Andreea, touché! Trebuie sa rezist 10 ore, in medie, fara sa-mi creasca tensiunea de la Red Bull si fara sa-mi pocneasca vreo vena, din varii motive. Trebuie sa-mi tin haosul sub control, dozat – cate o izbucnire pe zi – ca sa nu curga apa sarata in tastatura si ca sa nu intru pe lista cu “oameni buni de dat afara”. De parca mi-ar pasa. Oricum, am zile in care aproape ca-l rog pe Bogdan sa ma dea afara: daca eu nu pot sa-mi trag singura sutul in cur mobilizator, atunci poate se milostiveste altcineva. Doar pentru asta sunt prietenii, nu?

Fac conversatie cu Anca, in bucatarie. Anca s-a sacrificat sa mearga pana in Kaufland, in fusta, peste nameti (sau “peste zapezi”, cum imi place mie sa spun cand c** metafore) si s-a intors cu meniul zilei pentru doua persoane: eu si ea. Piureul e cald, pieptul de pui arata bine. Oare mi-e foame? Mancarea e buna – sau cel putin acceptabila (stiu pentru ca am mai mancat de la Tip Top), insa azi are gust de papura. Anca intreaba ceva, eu ii raspund altceva. Cred ca era vorba despre ce am facut la munte. Anca mi-e simpatica (prostul obiecei de a ma atasa de oameni ca un caine abandonat, care simte nevoia bolnava de afectiune) dar astazi mi-e greu sa vorbesc, sa scriu, sa mananc, mi-e greu sa…orice si ma intreb cum s-o fi simtit mama in primele minute dupa operatie cand, abia coborata de pe targa, incerca sa formuzele cu greu intrebarea care o framanta de cand se internase: “S-a terminat?Sunt bine?”

Vreau un Red Bull. De fapt as vrea sa beau o tarie, sa beau doua tarii, sau 5, sau 7 (ca in jocul cu portocalele: “ As manca o portocala”. Iar Numarul Unu raspundea: “De ce una si nu Trei?” La care Trei pasa pisica lui Sapte, spre exemplu, si tot asa). Mi-am pus in cap ca nu rezist pana la final fara Red Bull asa ca ma duc sa-mi cumpar unul.

La Baba e mai frig decat a fost la noi, vineri, cand n-a mers centrala. Usa plange deprimant: ding dang, ding dang! E atat de pustiu pe strada, in oameni, in magazin, incat in locul zapezii suflate de viscol ma astept sa intre o pala de vant amestecata cu nisip si niste ciulini calatori, asa cum vezi in western-uri.

Baba coboara cu pasi grei scarile de lemn. E mereu ursuza si expeditiva. N-o place nimeni. Tocmai din cauza asta a fost botezata “Baba”,  desi nu are foarte mult peste 50 de ani. Azi baba are nasul rosu. Nu e de la frig. Lacrimile i se scurg pe obrajii aspri si se innoada sub barba. Fata insa e la fel de inexpresiva, ca a unui actor prost care nu stie sa mimeze plansul si atunci regizorul si directorul de platou sunt nevoiti sa-i picure pe obraji lacrimi false, de apa distilata, pentru a da impresia de veridicitate. Baba plange. Eu zambesc. Din afara pare sadic, inuman. Dar eu stiu de ce zambesc. Daca baba plange inseamna ca umanitatea, sensibilitatea, nu sunt simpli termeni de DEX. Daca baba plange, omenirea mai are o sansa. “Cine crede ca ma intelege mai bine decat o fac eu, este rugat sa-si traga o palma” – statusul pe care as fi vrut sa-l pun dimineata pe Facebook. Desigur, n-ar fi impresionat pe nimeni. Nici macar eu nu mai cred in principiile si in trairile mele dezorganizate, cu  parfum fals de katharisis. Poate astea mergea pusa pe Faceboook. A, am uitat. Nu mai am Facebook. Si totusi viata merge mai departe….

Anunțuri