Cred ca as putea enumera dintr-o suflare, fara sa ma gandesc, peste 50 de locuri diferite in care am plans. Preferatul meu este insa plansul la metrou. Stai asa, aruncat de soarta pe un scaun, cu castile in urechi, si in timp ce te uiti la incaltarile celui din fata ta, lacrimile curg pe maini, se preling pe geanta si in final se contopesc cu baltoacele de zapada topita adusa pe talpi, de afara. Cand plangi la metrou ai impresia ca oamenii empatizeaza cu tine si parca te simti mai bine. Nu conteaza ca ei sunt de fapt spectatorii unui show gratuit, tu esti convinsa ca 90% dintre privitori chiar inteleg ce simti. Despre plansul la metrou as putea scrie o lucrare de diploma.

Mai e si plansul pe tastatura: te loveste subit, la munca, si nu mai ai timp sa-l amani pana ajungi la baie sau pana iesi pe balcon, asa ca-l versi direct, in acordurile melodiei preferate, care iti amplifica starea emotiva.

Mai sunt si alte forme de plans, insa in studiul de fata nu mi-am propus sa analizez efectele ci cauza. Adasar, de ce plange o femeie? Pentru ca e prea slaba si prea femeie sa imparta pumni in stanga si-n dreapta, iar urlatul „cat te tin plamanii” nu se preteaza intr-un grup social condus dupa profunde principii morale si etice. Plange pentru ca barbatii s-au obisnuit intr-atat cu cliseul „femeile plang din orice”, incat il solicita ca pe un „bis” al unei piese conoscute, cantate in deschiderea concertului: „hai, nu plangi?”.

Femeile plang pentru ca trebuie sa bea zilnic peste 2 litri de lichide, ca sa nu se trezeasca cu ditai’ celulita de gradul 2 sau 3, iar surplusul de apa se elimina la fel de bine si prin lacrimi. Mai plang pentru ca orgoliul nu le permite sa recunoasca adevarul absolut ca barbatii au intotdeauna dreptate asa ca aleg o modalitate mai putin umilitoare de a se arata invinse, plang pentru ca simt prea mult si gandesc prea putin si le e cumva ciuda pe natura lor haotica, plang cand nu gasesc cuvinte si propozitii care sa exprime ce simt si ce gandesc si atunci se limiteaza la sunetele primare si la mimica.

Pentru mine plansul este ca o haina. Ma imbraca, ma invaluie, imi tine de cald. Un plans bun e ca un shot de tequilla: iti amorteste simturile si-ti da o stare de bine. Apoi o vreme nu mai conteaza. Plansul nu are nimic injositor, din contra, el este, de cele mai multe ori, linia de demarcatie dintre mizerie si regasire – atunci cand reusesti sa ineci frustrarile in plans, poti fi sigur ca ai facut un pas important spre vindecare. Plansul este ca o ploaie de vara: in urma lui cresc principiile, stima de sine si increderea. Plansul este uman, plansul este un metal nobil – nu multi si-l permit. Desigur, nu este de dorit sa vezi un barbat plangand pentru ca atunci stii ca situatia este delicata, insa multi oameni ajung sa-si cenzureze pana si plansul interior.

Plansul este.

…cea mai profunda si mai sincera arta poetica scrisa vreodata de un poet anonim, asa cum sunt eu, tu, cum suntem noi toti, astia fara carti publicate, premii si merite artistice recunoscute.

Anunțuri