Am auzit de multe ori spunandu-mi-se ca sunt nebuna. Psihologul a infirmat: sunt doar depresiva. Cand ti se spune franc ca esti nebun, incepi sa te gandesti ca in timp starea asta se va agrava, ca vei ajunge sa traiesti finalul vietii imbracat in alb, intr-o camaruta cu un singur geam pozitionat in tavan – ca sa nu poti ajunge la el si eveda (unde?) – mazgalind pe podea si pe pereti desene in carbune si fraze incalcite, al caror sens in intelegi doar tu.

Imaginea asta m-a socat asa ca am invatat sa-mi accept nebunia si s-o dozez. In momentul in care am inceput sa ma accept ca nebuna (fara acte in regula), nebunia a devenit a doua mea natura. Eu sunt cea care sare garduri pentru a lasa flori pe treptele unei case de la poalele Tampei, eu sunt cea care se trezeste dimineata, merge la gara si ia primul tren spre oriunde; eu sunt cea care, la 28 de ani, inca mai are prieteni imaginari, eu sunt cea care, in lipsa lumii inchipuite care ii completeaza viata, nu ar mai putea face lucruri palpabile pentru oameni reali. Nebunia este in definitiv o stare de gratie, care iti completeaza golurile emotionale. In timp am aflat ca a fi nebun nu inseamna, cum credeam la inceput, sa stai ghemuit intr-un colt, scuturat de spasme si sa-ti rozi unghiile, ci opusul: sa traiesti, sa te arunci in gol, sa vezi fundul prapastiei apropiindu-se ametitor de repede si totusi sa reusesti sa te salvezi in ultima clipa. De multe ori am baut vinul nebuniei pana la fund: e dulce-amarui, tonic, exploziv, te ameteste, te face sa simti ca traiesti.

Si inca un avantaj: daca propria-mi nebunie nu-mi va fi fatala, probabil ca voi ajunge genul ala de bunica amuzanta, abandonata de copii intr-un azil de batrani, care isi petrece serile povestind celorlalti batrani senili amintiri picante din tineretile  foarte foarte indepartate.

Later edit: am inteles in cele din urma de ce mi-am dezactivat contul de Facebook. Si am mai realizat ca s-ar putea sa nu-l mai reactivez vreodata. Cel putin asa simt acum:)

Anunțuri