Buna, Spitalule Militar “Carol Davila”. Iti era dor de mine? Mie nu. Asteptand asistenta “de pe ambulatoriu” am rememorat, fara sa vreau, toata povestea operatiei mamei: internarea, cele 4 sau 5 decalaratii pe propria raspundere pe care trebuia sa le completeze in caz ca, inregistrarea, statul la coada impreuna cu alte femei la fel de speriate sau poate chiar mai rau din motive evidente, itinerariul prin spital de la o sectie la alta pentru investigatiile preliminare, apoi prima noapte de cosmar in asteptarea zilei de foc care nu mai venea, pregatirea pentru operatie si, peste toate, plimbarile interminabile, exasperante, de-a lungul coridoarelor, de la un capat la altul, cu urechea ciulita la sunetul targii ambulante care venea din cand in cand, la interval de o ora sau mai mult, in functie de gravitatea operatiei, ducand cate o pacienta semi-constineta sau adormita.

Nimic nu s-a schimbat la Spitalul Militar in ultimele doua saptamani: aceleasi asistente (pe unele chiar le-am recunoscut), aceeasi coada la internare (de parca ar fi mai multi oameni bolnavi decat sanatosi), acelasi du-te vino al nervilor macinati si, pentru o clipa, mi s-a parut ca-l vad pe tata, mic de statura, cu parul alb, cu mainile la spate, incercand sa se focuseze pe detalii banale, cum ar fi chipiul generalului dr. Carol Davila, turnat in bronz, pentru a uita ca mama se afla pe masa de operatie chiar in acel minut. Astazi insa alti tati cu par alb se plimba pe coridoarele animate, asteptand alte mame sa iasa din operatie.

Bagatela. Asta e termenul. Totul a trecut.Si totusi , pe moment, problemele individuale nu pot fi altfel decat “mult mai grave” decat genocidul din Iran si foametea din lumea a treia.

Pe moment iti vine sa fugi. Iti vine sa te bagi in pat, sa tragi patura peste urechi si sa-ti induci un somn fortat. Sa te trezesti la final si sa scrii mare, pe acel episod de viata, Happy End. Nu vorbesc despre operatia mamei ci despre toate luptele, mai mari sau mai mici, pe care le ducem in fiecare zi. In multe dintre cazuri avem optiunea de a nu ni le asuma. De a fenta putin viata luandu-ne concediu. Si totusi…

Alexandra a stat in noaptea asta pana la trei. A lucrat in avans. Giovana se simte rau de o saptamana si este nevoie sa o suplinim, atunci cand nu poate sa lucreze. Asta este definitia prieteniei. Fara supraanalize, fara demonstratii inutile, fara lupte. Prietenia vine la pachet cu altruismul. Deci si prietenia are un prieten – ar fi fost culmea  ca tocmai ea sa fie singura! Gestul Alexandrei imi simplifica luptele interioare: asa trebuie sa fie. Acum am un exemplu. Pot. Pot aproape orice atat timp cat lucrul in sine nu este imposibil, nu incalca legile fizicii sau ale logicii. Pot sa merg prin zapada pana la genunchi, sa cad, sa ma ridic, sa plang, sa ma ridic iar cu teama ca voi cadea, sa merg, sa cad. A suta incercare de a face lucrurile corect. La a mia voi descopri becul. Ca Edison.

Later edit: De la Marius

Anunțuri