Stergerea contului meu de Facebook nu s-a dorit a fi un experiment. Pur si simplu am simtit nevoia unei re-orientari spre interior, iar cand am reusit sa pun cat de cat ordine printre borcanele din camara mea personala si am decis sa ma deschid din nou spre exterior, am facut-o mult mai spartan, fara speculatii, fara artificii si fara retele sociale. Ciudat, dupa doua saptamani oamenii au inceput sa ma caute pe mail sa ma intrebe daca sunt ok. Nu asta voiam, de fapt nu voiam nimic. S-a intamplat intr-o dimineata, cand pur si simplu am decis sa plec, iar faptul ca „Ana will miss me”, „Diana will mis me” nu m-a mai emotionat deloc.

Punct si de la capat. Am ramas cu blogul, la care nu voi renunta niciodata, indiferent de problemele de comunicare pe care le voi mai avea probabil in raport cu mine si cu cei din jur. Nu am nevoie de un perete alb (wall) pe care sa-mi postez crampeie de suflet, demo-uri de inteligenta sau citate moralizatoare, spatiul in care imi doresc sa ma desfasor ar trebui sa fie mult mai vast si mult mai sincer,  iar oamenii care ma citesc constant sau ocazional imi demonstreaza ca nu sunt si nu voi fi singura si ca lumile create de mine nu sunt izolate si nici nelocuibile.

In paralel am inceput sa redescopar lumea din jur cu ajutorul simturilor: un soare perfect rotund vazut prin ceata, de pe un pod; gustul de ceai verde cu lamaie; zapada suficient de moale pentru a face bulgari; o padure de stejari acoperita de chiciura; legumele la cuptor cu topping de branza. Atunci cand incetezi sa cauti miracole, ele incep sa ti se dezvaluie in formele lor cele mai neasteptate. Dupa lunga  si nedefinita boala autoindusa („When everything feels like the movies / You bleed just to know you’re alive”) m-am horarat sa ies la plimbare, fara scaun cu rotile si fara calmante: Surpriza! Sunt tot eu, tot “WOW”, poate chiar mai wow, sau cel putin la fel de WOW ca inainte, mai am suficiente jobenuri si iepuri in depozit, dar le voi folosi exclusiv pentru mine, sa-mi fac viata frumoasa.

Aici incepe experimentul “Viata asa cum e”. Sau poate cu un gram de condiment in plus – mai trebuie putin Fuchs, dar nu tot odata, ci presarat in cantitati moderate. Ce am reusit sa fac in mai putin de 48 de ore: sa termin Amos Oz si sa incep Cartarescu (al doilea meu Cartarescu – shame on me! – insa citit la varsta la care cred ii pot intelege dilemele creative), am vazut trei episoade din House plus Gadjo Dilo, mi-am resepectat programul zinic de dans, ocazie cu care am remeorat cateva figuri de street-dance, am desenat.  “One step at the time” – cat de greu ar putea fi?

Anunțuri