Un banner lipit pe usa de la garaj, pe care n-am vrut sa-l vad cu “ochii mei”, anunta ca vila in care lucram a fost scoasa la vanzare. Mi-am luat paharul cu suc si am iesit pe balcon, in coltul in care obisnuiam sa stau la soare, cu picioarele incrucisate sub mine si cu ochii inchisi. Coltul de plans, coltul de barfit, coltul de luat decizii, coltul „de amintit”. E primavara. Soarele se uita la mine curios, ca si cum nu m-ar mai fi vazut de ceva timp: de asta-toamna, cand totul in jur era galben si bland si crocant. Soarele a invins din nou in acelasi ciclu milenar si totusi victoria lui ma bucura la fel de mult in fiecare an : zapada s-a topit, pisicile dorm pe acoperisuri. Primavara mea e aici. Si totusi nu am ce sarbatori. Tudor Gheorghe si-a cantat melodia aproape in surdina, la ora 00:01, pe data de 1 Martie: fetele dormeau in camera cealalta iar mufa boxelor era dezlipita, asa ca imnul glorios al primaverii n-a mai rasunat triumfator prin ferestrele larg deschise. A doua zi m-am simtit prea batrana, prea Oana ca sa reiau ritualul, apoi am uitat…

… Un interviu si inca unul, la distanta de o saptamana. Stau pe o banca, in Cismigiu. Frunzele sunt galbene. Eu sunt impacata cu mine. Pot in cele din urma da telefoane tuturor, ma pot lauda ca am un job bun, unde voi scrie texte si voi vorbi engleza si voi avea din nou bani sa ma imbrac de la Terra Nova, sa merg la doua saptamani la restaurant si sa-mi reiau rolul de provinciala realizata admirabil in Bucuresti.

…O adresa in Lacul Tei. O vila oarecare, pe o strada oarecare. Primul training. Am ajuns mai devreme – ca de obicei – asa ca ma vad nevoita sa dau o tura prin parcul din apropiere. E frig si mai ca sta sa ninga. Sunt imbracata intr-o rochie neagra si geaca din piele. “Tu esti rockerita?”, m-a intrebat dupa o saptamana Alex. Pe vremea aia eram. Sau era singura rochie ceva mai buna pe care o mai aveam in sifonier. In parc nu e aproape nimeni. O bunicuta cu un copil dau de mancare la porumbei. Ma simt atat de trista, atat de pierduta in necunoscut si asa departe de mine, ca as vrea sa plec acasa si sa dorm. Nu am chef sa intalnesc oameni noi, nu am chef sa par desteapta, nu vreau sa socializez. Imi amintesc de incercarile disperate de a  ma angaja in Brasov pentru a ramane definitiv acolo, de snobii de la radio, de aroganta lui F, de modul marsav in care a incercat sa ma convinga sa ma culc cu el pentru a-mi gasi un postulet caldut si nevinovat, ca pentru un proaspat absolvent de Litere. Dupa atatia ani in care mi-am demonstrat si le-am demonstrat ca pot scrie si ca pot fi mai mult decat un angajat banal, inca mai am fobia interviurilor, angajarilor, schimbarilor de loc si de colectiv.

Si totusi…

Inapoi, la poarta. Sun. Nicio miscare din spatele gardului din fier vopsit in maro. Trebuie sa mai astept. Dupa cateva minute, pe trotuar apare o silueta. Dana. Eleganta, inalta, stilata. Apoi Delia, cu o punga de chips-uri. Vorbeste aproape non-stop la telefon, gesticuleaza, se agita. Pot pune pariu ca ea se va ocupa de social media. Dana e imbracata elegant, la 4 ace, in negru ca si mine. Lucreaza la banca. Delia pare in  mediul ei, desi nu cunoaste pe nimeni. Aproape pe nimeni, dar asta am aflat-o mult mai tarziu. Are cizme cu blanita, murdare de noroi – primul detaliu care mi-a sarit in ochi. Ma intreaba daca vreau sa merg cu ea la magazin sa-si ia alte chipsuri. Trebuie sa par amabila asa ca o insotesc: prima intalnire cu “Baba”, in magazinul intunecos, destul de slab aprovizionat, pazit din spatele gardului de un ciobanesc matahalos si murdar.

E trei. Au venit si ceilalti. Intram. O vila moderna, complet goala. Pereti de sticla, scari din marmura, finisaje din inox. Frig si pustiu. La etajul unu sunt cateva scaune pliante, o plasma, un flipchart, sticle de suc, cafea, pahare. Mi-am intrat rapid in rol. Rad, schimb pareri, ma dau in stamba ca am lucrat la UTV, fac cunostinta cu celalalt editor care imi spune ca el de fapt va lucra pe grafica in timp ce doar eu voi scrie textele, facem cunostinta cu trainerul venit de peste hotare. Atmosfera e light, oamenii sunt sau cel putin par detasati. Prima zi aici.

„Asa incepe totul, ca intr-un vis”. Eliade, citat de cei care au studiat intr-a XII-a “La Tiganci” si inca vreo doua nuvele si se lauda ca-i stiu opera. “Nopti la Serampore?”.  Ei, asta e altecva. Da, parca mai tin minte. Era ceva cu planuri suprapuse, intoarceri in timp, vis, magie si un joc Monopoly cu intrebari din viata.

…Povestea a inceput intr-o dupa-amiaza de toamna, acum un an si ceva, intr-o vila goala, prin care s-au perindat apoi multi oameni, multe apusuri rosii, multe inceputuri si multe sfarsituri.

A venit cumva (din nou) timpul sa dau foaia si sa trec la capitolul urmator?…

Anunțuri