N-ar fi trist sa murim in 2012? Mai am atatea greseli de comis….

Daca as muri acum – si nu-mi explic de ce am ajuns sa-mi pun chiar azi problema asta – n-ar mai conta nimic din ce am facut sau din ce as fi putut face, dar nu am mai avut timp. Toata lumea ar pastra in minte imaginea mea, cea de azi, imbracata in negru, cu parul strans riguros in coada, machiata cu negru, cu mersul moale, de copil adormit sau bolnav. Cativa isi vor aminti, probabil, ca am mentionat in treacat ca am din nou probleme cu somnul, ca inima imi bate neregulat din cauza cafelelor de ieri si ca as vrea – din nou – sa dorm cateva zile la rand si….cam atat.  Ar fi o moarte neobisnuita, intr-adevar, dar fara nimic eroic, fara nimic spectaculos, asa cum probabil mi-am trait intreaga viata.

Daca as avea bani, rectific: daca as avea azi bani, mi-as cumpara o multime de haine colorate, ca sa nu ma mai simt atat de batrana si cenusie. As proba o multime de rochii din voal si tulle, in culori pastelate, mi-as umple pumnii cu agrafe  si margele stralucitoare pe care le-as accesoriza haotic, doar pentru a da si mai multa culoare tinutei, as purta dresuri mov si balerini crème sau rosii. As face poze colorate si neprofesionale in parc, apoi as iesi in centrul vechi si as bea cocktailuri colorate pana cand cerul ar deveni roz-albastru, iar zidurile deteriorate ale cladirilor – orange, ca intr-o imagine veche, de colectie, retusata dupa multi ani cu mijloace moderne.

Cartile bune cer timp pentru a prinde viata, pentru a se inchega, pentru a se desavarsi. Uneori chiar ani de zile. Chiar si atunci cand ai vrea sa scrii la intensitatea cu care traiesti? Chiar si atunci. Pacat. O carte buna ar trebui sa se scrie pe viu: traiesti – transpui totul pe hartie. Te doare – sangerezi in scris. Te bucuri? Tragi o tusa de culoare pe foaia alba. Totul la timpul prezent. Nu “mi s-a intamplat”, ci “mi se intampla.”  Traiesc, simt, scriu. O carte despre tine, scrisa in ani de zile, e ca o conserva expirata:  cand incepi sa o scrii esti convins ca vei putea reda totul fidel, fara a omite detalii. Esti convins ca poti pune ideile si sentimentele originale in borcane inchise eremtic, pentru a le sti mereu aproape, proaspete si savuroase, ca sa te poti infrupta din ele in noptile pustii in care constati ca nu mai poti simti nimic: e suficient sa deschizi capacul si mirosul familiar te poarta inapoi in timp si iata ca totul este la fel, poti pune mana, poti pipai, poti da rewind si poti vedea totul exact asa cum a fost; apoi pui pauza si povestesti ce ai vazut,  transpui in cuvinte tot ce ai retrait pe viu cu doar cateva secunde inainte.

In realitate insa, camara e cunfundata in semi-intuneric si cu greu poti dibui borcanele, iar capacul face clic clac, semn ca amintirea inchisa acolo s-a deteriorat si ca gustul nu este si nu va mai fi niciodata acelasi. Daca va fi sa scriu vreodata o carte, nu va fi una de memorii ci una de intamplari prezente, traite si povestite pe viu.

La o prima vedere sunt multe stele frumoase pe cer. In noptile senine de vara, cu putin noroc, poti admira zeci, chiar sute. Te lasi vrajit de ele, le combini in noi constelatii, imaginate de tine, le incredintezi dorinte. Numai ca unele sunt reci, altele s-au stins de mult si tu nu stii asta pentru ca lumina lor a ajuns abia acum la tine in adevarata ei splendoare, altele lumineaza fals fiind luminate, la randul lor, de altele. E greu sa gasesti o stea, e greu sa-ti gasesti steaua ta, si, oricat de mult te-ai amagi ca bolta este atat de vasta incat sa-ti poti rezerva nu o stea ci gramezi de stele,  criteriile de selectie sunt foarte riguroase iar norocul nu e prea generos: o stea norocoasa, maxim doua intr-o viata. Restul sunt licurici…

Anunțuri