Cineva publicase ieri, pe Facebook, un citat despre oglinzile din oameni si cum te reflecta ele. Nu mai stiu exact care era ideea, dar am simtit nevoia sa aduc contraargumente. A nu se intelege de aici ca vreau sa strivesc corola de minuni a lumii, doar ca uneori sunt carcotasa si-mi place sa filozofez aiurea.

In alta ordine de idei, am prostul obicei de a ma privi in oglinzi strambe sau aburite, care ma arata cu putin mai inalta decat genunchiul broastei. Oglinzi de circ, care ma fac sa-mi cobor stacheta atat de jos incat abia ma pot strecura prin spatiul ramas.

Azi, privindu-ma in oglinda, am realizat pentru prima data dupa mult timp ca imaginea reflectata este putin denaturata. Asa ca, pentru a ma putea analiza in detaliu, am adus un un scaunel si m-am cocotat pe el. Instantaneu a aparut si teama: daca ma ia ameteala si cad? Asa ca am apelat la un truc: am decis sa privesc pur si simplu in sus si ce-o fi o fi. Cerul era albastru, iar pe crengile de deasupra capului meu am vazut oameni care traduc carti, care scriu versuri, care merg la teatru, oameni care picteaza de ani de zile si de zeci de ori mai bine decat mine, oameni pentru care fotografia inseamna viziune si creativitate (Raluca, da, ce faci tu este arta!), oameni care cer mereru mai mult de la ei insisi pentru ca sunt constienti ca orice schimbare incepe  din interior spre exterior. Oameni care, prin energia pe care o emena, te fac sa-ti doresti sa fii mai bun, mai nebun, mai sus, mai.

Asa ca-ti iei un scaun si te cocoti pe el, ca sa fii ca ei. Si pentru ca nu-i poti ajunge inca, mai adaugi un scaun si inca unul:  la inceput ideea e sa-ti mentii echilbrul cat mai mult timp, ca un acrobat. Uneori e greu, alteori ti se pare abusurd, alteori e dureros: cu cat incerci sa te inalti mai sus, cu atat caderea e mai dureroasa si orice vis de glorie se sparge in bucati atunci cand se loveste de pamant. Dar mirajul inaltimii, gustul adrenalinei, toate te fac sa-ti doresti sa reiei antrenamentul. O data, de doua ori, de n ori, pana cand ajungi sa intelegi si sa te intelegi: suntem aici pentru a lasa ceva frumos in urma – ceva material (un pom sadit de tine, un drum proiectat de tine, o bijuterie hand-made facuta de tine si daruita de 8 Martie unei persoane cu care ai discutat doar pe mess si pe Facebook) sau ceva abstract, dar mult mai valoros (un sfat, o sedinta de psihoterapie online,  o incurajare, putin respect, o linistitoare iertare si o minunata indiferenta, in loc de ura).

Suna pedant? Suna arogant? E doar o pseudo-introspectie. Si ceva dezamagire. Putina, cat sa faca textul sa para mai dramatic…

***

La opera realizezi cat esti de mic. Nu trebuie sa faci scuba-diving (bine, recunosc ca m-ar tenta sa incerc si asta), nu e nevoie sa iesi in spatiu: spre deosebire de teatru, unde, mai nou, poti vorbi la telefon (atat in pauze cat si in timpul reprezentatiei) si unde poti rontai snacks, pe furis, (ca la IMAX), la opera vii ca sa stai putin de vorba cu Aproape-Perfectul. E o intalnire de gradul trei: te lasi rapit, te lasi testat, te lasi coplesit: muzica pe care o asculti este extraterestra – cel putin pentru un profan.

E ciudat sa te trezesti pentru prima data in sala aia mare cu orga aia imensa, pe care o vedeai la TVR 1 cand erai copil si careia stiai, din auzite, ca i se spune „Sala Radio”. La asta te gandesti in timp ce stai pe fotoliile comuniste, din plus, intre peretii comunisti, decorati cu placi din lemn care te trimit cu gandul la stafiile hotelurilor ONT, agasat de lumina reflectoarelor comuniste, atent sa nu faci nicio gafa. Apoi luminile se sting incet si respiri usurat: atentia s-a mutat acum pe omuletii imbracati in negru – femei si barbati, deopotriva – si pe instrumentele din care vor zumzai in urmatoarea ora – Oare voi rezista pana la final, fara sa ma plictisesc? Oare voi intelege ceva?

Primul sunet ti se opreste in gat, al doilea iti dilata pupilele, al treilea iti izbeste timpanele – apoi vine potopul de acorduri care sunau atat de haotic si de neconvingator acasa, la laptop, in joaca de-a „hai sa ascultam si putin muzica clasica”, dar care aici , in sala comunista care compenseaza prin acustica perfecta, sunt de-a dreptul coplesitoare. E ceva ce-ti solicita simturile, te apasa si te rasuceste inspre tine, si totusi, dupa o ora si jumatate iti doresti sa nu se mai termine. Esti complet izolat de lumea de afara, te simti mai bun si parca iti vine sa te inclini: in fata perfectiunii spre care tinde lumea si in fata celui care a creat-o atat de complexa.

La final, aplauzele te trezesc din visare si constati cat de repede a trecut timpul: artistii s-au depasit pe ei insisi iar corul pur si simplu a excelat.  Dirijorul  – imbracat intr-o camasa lunga, neagra, cu parul lung, grizonat, si cu un aer boem, in ciuda varstei (eu credeam ca dirijorii sunt inutili si scortosi, in fracul lor ridicol) –  saluta publicul cu mana dreapta, in care tine un trandafir alb, apoi o duce la inima. „A iesit perfect”, ii sopteste o violonista colegei sale. Sala exulta, publicul aplauda frenetic de minute bune. Curg flori, urale, bis-uri. Oamenii se uita transfigurati unul la altul, in lumina reflectoarelor care s-au aprins din nou: e ceva peste cuvinte, o bucurie pe care n-o poti impartasi decat telepatic, o energie despre care poti jura ca va invada strazile, orasul, spatiul.

In drum spre statia de autobuz, in timp ce cotrobaiam dupa telefoanele puse pe silent, incercam sa analizez ce mi s-a intamplat. Era de bine. Asa ca, previzibil, mi-am dorit sa mai vin si alta data: nu pentru a ma lauda ca fac parte din elita Bucurestiului (ar fi cam abusrd sa ma plasez in acceasi categorie cu babutele  imbracate in costume de doc, cu palarioare hazlii si cu perle false la gat sau cu profesoarele de muzica, pedante si ofilite) ci pentru a descoperi daca, o data devenita rutina, opera va mai avea acelasi impact asupra mea.

Si, eventual, pentru a invata cum sa-mi potrivesc scaunelul in asa fel incat sa nu ma mai dezechilibrez data viitoare cand voi incerca sa privesc in sus…

Anunțuri