Suntem gata? Gata! 3, 2, 1, play! “It was the night before”… Sa asculti Nightwish primavara e o calomnie: scutura pomii. Si totusi e ca o ciorba de potroace, servita la spartul nuntii : te “drege” dupa o noapte grea, de mahmureala. Pe melodia asta as putea incepe distugerea Bucurestiului, desigur, daca asta ar face parte din planurile mele. Cartier cu cartier. Mai putin Dristorul – ca sa am un loc caruia sa-i spun acasa, desi pana acum am schimbat zeci de case, Lacul Tei – ca sa pot merge la munca, Gara de Nord ca sa am de unde pleca in lume atunci cand nu voi mai sti sa sofez si cartierul ala in care s-au mutat surorile: incerci sa faci stanga pe straduta – sens unic, faci dreapta si iar dreapta si iesi la linia de tramvai. Aha. Ce mic e Bucurestiul! Ftw! (nu stiu ce inseamna, dar imi place cum suna).

Acum facem poze. Inainte: Iov zambeste larg, asezandu-si turbanul mai bine pe cap. Are sute de asini, zeci de camile, servitori, fii si fiice. La masa lui au loc si bogatul si saracul. Iov stie ca exista un sens si-l propovaduieste. Are asadar de ce zambi camerei. Flash! Flash! Dupa: Iov a fost aruncata afara, in primavara. Trebuie sa se descurce cum poate. Adio camile, adio asini. Metroul nu mai zboara intre statii, oamenii nu mai leviteaza pe scarile rulante. Muzica suna ca o nuca seaca, mancarea are gust de papura fiarta, fara condimente: de data asta Jamie Oliver a gresit reteta. Si totusi Iov cunoaste drumul: parca a mai fost pe aici. In viata asta sau intr-o viata anterioara, sau poate in visele din noptile trecute. Au fost atat de multe incat nu mai poate sa faca diferenta intre nalucire si realitate. Parasinusul ajuta. Sedatif PC ajuta. Coldrexul ajuta. Iov merge pe jos spre munca in timp ce primavara explodeaza in jurul lui. Merge incet (viteza turbo si-a lasat-o acasa, pentru zile mai bune), cate 2 -3 pasi inainte, unul inapoi. Dar merge. Stie ca la orizont sunt alte camile, alti asini. Sau poate doar linistea. O simte deja, o adulmeca, cu nasul pe jumatate infundat. Acolo, la capat, este Piata Mare din Brasov, Dunarea, padurea de acasa si alte cateva maruntisuri pe care le-a adunat cu grija in ultimii 20-si-ceva-ani-de-viata. Inca doi pasi. Hai ca se poate, spune reclama. Normal ca se poate!

Am vazut pe fereastra un pom alb. “Vino si ma admira! Hai, mai aproape!” Asa ca am coborat in strada. Nu e cires – vremea lor a  trecut, nu e nici mar – e prea devreme, putin prea devreme pentru ei. Am mirosit pomul – acru, miros de salbaticie, in mijocul orasului. Nu stiu ce e.  Pomus incognitus. Am stat pe o banca, in fata lui, in soare, cu Mihaela, in timp ce timpul si masinile treceau pe langa noi. E cald afara si vine Pastele. In curand voi scapa si de problema mainilor inghetate. Nu mai am iepuri in joben: le-am dat drumul in lume, sa aduca daruri copiilor.

Anunțuri