„Nu ştii ca numa-n lacuri cu noroi, în fund cresc nuferi?”

Exista zile in care am o predispozitie sado-maso spre „a mi-o lua”. Stau asa, cu capul descoperit sub soarele firbinte sau in viscol (depinde de anotimp), cu camasa descheiata (la figurat, ca doar nu turnam filme porno) si implor oamenii sa arunce cu diverse chestii in mine. Mi-am deschis chiar si un stand cu “obiecte de aruncat”, de genul automatelor alora cu graunte pentru porumbei, plasate in centrul Brasovului sau al Timisoarei: luati si aruncati cu o rosie – lasa pete pe care toate inalbitoarele lumii, la un loc, nu le mai pot scoate! Poftiti de luati o piatra: sparge captele si lasa cucuie! Incercati niste noroi – aveti aici caldarusa si lopatica, ingropati-o pe Oana in mizerie! Poftim de luati si celalalt obraz: scuipati-l, loviti-l, eliberati-va frustrarile! Raiul nu exista, iar Oana rezista!

Ura devine tristete apoi strigat apoi liniste apoi nepasare apoi iarasi ura apoi lupta – circuitul emotiilor in natura. Cand ura devine nepasare vorbim deja despre sublimare desi nu vad nimic sublim in asta: sentimental originar (ura, in speta) a sarit peste doua trepte de agregare deodata si a devenit dor. Sau tristete. Reactii pe care nu le pot prevedea si al caror deznodamant nu tine de mine, chiar daca eu sunt cea care amesteca substantele: ca atunci, intr-a opta, in laboratorul de chimie,  cand turnam, haotic, verdele dintr-o eprubeta peste rosul din alta si incercam sa banuiesc substanta rezultata si sa-i scriu formula, cu speranta ca nu voi arunca nimic in aer. Iar colegii se uitau la mine curosi, cu un fel de respect amestecat cu teama – reactiile firesti pe care le ai fata de un nebun invlauit intr-un aer fad aer de genialitate!

Dar astazi, oh, astazi ajutati-ma sa musc pamantul! Cat mai jos, cat mai razant. Vreau sa mestec bucati mari de gazon, cu iarba, cu viermi – sa ma sterg la gura cu mainile murdare, de taran esuat in oras si sa va intreb, umil: “Mai mult? Mai jos? Mai mizer de atat?”

Sunt banca voastra de sfaturi si amabilitati. Ma iubiti si ma apreciati. La dracu’. Pana cand? Pana cand nu voi mai avea nimic de oferit. Ce bine arati, ce bine scrii, ce misto esti – parca sunt versurile din melodia aia a celor de la B.U.G: “ce c**, ce tz*** , ce are, ce bine-arati, ce bine-o iei, cat poti sa fii de taaaare!”  Nu conteaza ca voi ma complimentati, chipurile, in timp ce eul liric al strazii incearca sa agate o tipa pentru a o f***: ambele gesturi mustesc de perversitate – prima e mai rafinata, cu parfum intelectual; a doua tine de pirmida lui Maslow –  raspunsul tuturor intrebarilor existentiale ramase fara raspuns si al supraanalizelor lamentabile care nu duc nicaieiri.

In realitate, lucrurile sunt mult mai simple: nimeni nu poate filozofa cu burta goala, iar efluviile de generozitate, altruism, pana-mea, se revarsa abia dupa ce ne-am eliberat de frustrarea pricinuita de nevoile primare, de la baza, aruncand cu noroi in noi si in ceilalti!

Anunțuri