Cand scriu randurile astea sunt deshidratata, am o vaga durere de cap, ma arde stomacul si ma gandesc la Raluca I. In mod paradoxal ma simt bine, nu mai am nicio lectie de dat, oamenii pe care i-am decapitat verbal aseara sunt vii si, pana acum, cel putin, nu ma uraste nimeni. Desigur, agendele mele sunt tot la Timisoara si nu se vor intoarce probabil niciodata, iar dupa 10 ani inca mai am momente in care ma raportez la adolescentele scheletice din jur pentru ca, intr-un punct al vietii mele, eram comparata cu ele pe strada, la terase,  la bibilioteca, pretutindeni, desi aveam tot 18 ani, tot 51 – 53 kilograme si, in plus, ma pregateam pentru Academia de Politie deci eram, cum s-ar spune, tot un muschi si tot o energie.

Sa ne intoarcem insa in prezent unde, nu mai devreme de aseara – dar cu o intarziere de 28 de ani – am invatat  o lectie atat de simpla si atat de importanta: nu trebuie sa fii baut muci ca sa le spui oamenilor adevaruri in fata. Nu, n-am nevoie de exemple din filme: viata e mult mai greu de asumat decat un rol de film, fie el si principal, iar actorul care urla la seful lui sa se duca la naiba, dupa x pahare de whiskey baute impreuna, mai mult ca sigur ca nu va ramane a doua zi fara job.

Ne temem sa spunem adevaruri pentru ca nu ne putem asuma consecintele cuvintelor noastre. Ne-am obisnuim sa traim comod in zona de securitate a propriilor minciuni ca intr-un spital de nebuni fara gard (nu stiu de unde am imprumutat imaginea asta, cred ca dintr-un banc): un doctor oarecare, a carui competenta n-am fost chestionata niciodata, ne-a spus ca daca vom depasi linia trasata cu creta pe asfalt va fi rau.  Asa ca am ramas izolati in propria noastra cochilie (si imaginea asta este imprumutata), cu antenele stranse, de teama sa nu ne lovim unii de altii sau de realitatea de afara si…sa ne fie rau. Tacere, bariere, frustrari.

Avem atatea mijloace de comunicare idioate si atat de variate si totusi nu le folosim cum trebuie. O palma peste fata sau o strangere de mana sunt mai sincere decat un mail de 5 pagini scris in Brush Script aurit. Dar noi continuam sa ne dam like-uri pe Facebook si sa ne telefonam, ocazional, pentru a discuta despre cursul euro sau despre succesiunea guvernelor – de parca am putea influenta sau schimba ceva. Dupa un pahar de vin, dupa doua pahare de vin, lucrurile devin insa al naibii de simple. Stateam cu capul sprijinit in maini si cu gandurile aiurea si urmaream succesiunea banalitatilor pe Facebook: like pentru like, de parca era la Eurovision. Si dintr-o data totul mi s-a parut atat de amuzant si de….fad. O lume de Great Pretenders, in care adevarul este doar un simplu concept de filozofie sau de religie iar religia, mai nou, asa cum bine stim, nu mai inalta suflete ci catedrale poleite.

Nu, nu-mi voi inchide contul de Facebook, nu voi pleca in munti, nu voi iesi in strada sa militez pentru cultivarea adevarului si a sinceritatii. Pur si simplu imi voi trai ziua de azi ca si cum ar fi ultima si n-as mai avea nimic de pierdut. Si pe cea de maine. Si pe celelalte….

Anunțuri