Doamna Todor e mereu ocupata: are pensiune, magazin la strada, livada si gospodarie mare, ca orice om de la munte. Uneori nu stie cum sa se imparta intre toate, dar nu se plange niciodata. Din contra, zice ca i-a lipsit modul asta de viata cat timp a fost plecata in straintate: 3 ani intregi petrecuti la Paris, ingrijind de casele celor bogati. Doamnei Todor i-a placut Parisul (ca orice roman care vede pentru prima data un oras european) dar nu s-a putut obisnui: ii era dor de Sapanta, de graiul de aici, de mirosul de fan, de curtea de cateva hectare in care am gasit piersici, nuci, mere si un fanar.

Pensiunea Todor se afla chiar la intrarea in Sapanta, cum vii dinspre Sighetu Marmatiei. Ne-am oprit aici din pura intamplare: trecand cu masina prin dreptul portilor larg deschise, am vazut o mare de verdeata, de parca dealul ar fi luat-o in jos, spre sosea, tarand cu el paduri, pasuni, turme de oi. Nici n-am apucat bine sa ne desfacem bagajele, ca doamna Todor ne-a servit cu palinca facuta in casa si a inceput sa demareze pregatirile pentru masa de seara: gratarul de rigoare, la care, pe langa preparatele cumparate de noi, s-au mai adaugat clisa proaspata – sarata din belsug pentru a se conserva, insa crocanta si gustoasa dupa ce a fost perpelita la foc, si carne de porc – tot productie proprie. Intr-un final a aparut si domnul Todor, plecat prin sat sa caute oameni pentru taiat si carat lemne: desi este abia inceputul lui septembrie, oamenii de la munte se pregatesc de iarna pentru ca nu vor sa fie luati pe nepregatite.  “Trebuie sa am mereu lemne uscate in curte, pentru turisti.  Imediat ce sosesc, pregatesc focul la boiler si baia e gata!”, explica gazda.

Domul Todor este genul de om intreprinzator: alearga, intreaba, strange. Este mereu vesel si pus pe glume, mai ales cand se contrazice cu nevasta, dar si asta face parte din ritualul familiei: dupa mai bine de 20 de ani impeuna, casatoria este o institutie pe care o respecta dar pe care o ironizeaza, din inertie si spre amuzamentul oaspetilor sai. La un pahar de vorba cu domul si doamna Todor, am aflat cat de mult mai conteaza traditiile in aceasta parte de tara despre care se spune ca le-ar fi conservat cel mai bine.

***

Majoritatea oamenilor din Sapanta si din localitatile din jur sunt plecati in strainatate, de ani buni. Asa se explica contrastul dintre vilele cu geamuri termopan si casutele fara etaj care mai pastreaza inca elemente specifice zonei, cum ar fi acoperisul si renumitele porti maramuresene, sculptate in lemn. Prin sate au ramas copiii si batranii, ne spune doamna Todor. Chiar si in localitati de interes turistic, gen Sapanta? Chiar si acolo. Turismul infloreste doar vara, cand oamenii isi iau concediu, si de sarbatori, cand rezervarile sunt facute cu luni inainte – majoritatea prieteni si cunostinte, care au venit, au vazut, le-a placut si revin ori de cate ori au ocazia. De altfel doamna Todor ii are trecuti in telefon pe toti “prietenii” pensiunii”, fiecare cu numele lui de cod. Noi suntem “bucurestenii”, insa in Sapanta vin romani de peste tot, chiar si straini. “Astia sunt cei mai de treaba. Nu vin cu pretentii  ca astia de la noi, ba chiar vor sa traiasca asa, ca la tara, desi noi le oferim toate conditiile pentru a se simti bine. Am avut o familie de norvegieni parca, doi soti si un copil, care ne-au spus ca daca aia mica intreaba cumva daca avem toaleta in casa, sa-i spunem ca nu. Oamenii au venit cu corturile si s-au instalat in livada. N-au vrut camera, n-au vrut nimic: doar apa calda, sa-si faca baie”.

Si cu toate astea, o familie are nevoie de mai mult decat de banii obtinuti din turismul sezonier pentru a trai cat de cat decent. O alternativa este agricultura – la scara mica, desigur, pentru ca pamantul nu permite cultivarea graului sau a porumbului pe suprafete mari. “ O familie cu un copil, care are ceva pamant si o gradina, poate sa-si asigure cat de cat mancarea din productia proprie. Insa cheltuielile sunt mai mari: uleiul, zaharul, toate astea trebuie cumparate. Plus curentul si celelalte. Deci, ca sa traiesti cat de cat bine, iti trebuie cel putin un salariu. Dar unde sa te angajezi aici? Asa ca oamenii prefera sa plece afara: unii prin cunostinte, altii la nimereala.”

Primii care au avut curajul sa dea piept cu necunoscutul au fost locuitorii din Cercheza. Era la putin timp dupa revolutie si nimeni nu le cerea socoteala. In plus, oamenii de la munte s-au lasat cu greu calcati de tavalugul comunismului si al colectivizarii: stiind ca se puteau ascunde oricand in paduri, oamenii au refuzat sa cedeze pamanturile mostenite din mosi-stramosi. Desigur, existau si represalii, mureau cativa, insa pamanturile ramaneau neinstrainate. Nu e deci de mirare ca majoritatea oamenilor instariti, care au cele mai mari gospodarii, sunt cei din zonele de munte si mai ales din satele ramase necolectivizate.

Anunțuri