Masina este aproape ingropata sub zapada. De ce nu iesi cu ea? Pentru ca nu am cauciucuri de iarna. De ce nu-ti iei cauciucuri de iarna? Am stat putin pe ganduri. Pentru ca nu am bani? Atat de previzibil si de banal. Raspunsul-paravan perfect. De fapt sunt lasa. Si speriata de adevaratul raspuns care, in loc sa incheie tirada intrebarilor, ar naste furtuni. Nu mi-am luat cauciucuri de iarna pentru ca nu mai pot „trai autostrada”. Nu mai pot deschide geamurile larg pentru a respira adanc mirosul de camp si de libertate in timp ce ascult Radio Guerrilla si fac karaoke cu motorul turat mult peste capacitatea masinii.

Orasul de vis de acum doua nopti a devenit un haos. The same old story. Baltile nu te inspira deloc sa faci literatura, mocirla intra cu tine in casa si se intinde pe parchet, iar jambierele de lana pudrate cu zapada aburesc pe calorifer. Masinile te stropesc cu nepasare iar zapada pura, de un alb mincinos, s-a pervertit in gri. Si cu toate astea exista inca locuri ferite, printre blocuri sau pe strazile laturalnice, cu pojghite curate, neatinse, pe care poti face „urme de tractor” cu talpile si „driftinguri” cu rotile.

Viata e simpla. O axioma dureroasa ca o lovitura in plex. Cum dracu’ sa fie cand trairile tale se leaga de ale altora? Cand destinul tau este influentat de al altora?

In timp ce priveam pe geam un turture care picura peste o creanga si ma gandeam ca exista copii imbecili care l-ar manca pretinzand ca e inghetata, m-am intrebat daca nu cumva eu sunt cea care complica totul in asteptarea unui deznodamant grandios, cand de fapt sensul ala mare, de care tot astept sa ma izbesc intr-o zi in timp ce merg pe strada sau scriu un text de 2 bani, e de fapt format din mai multe sensuri mici. La inceput nu-ti dai seama cat de importante sunt pana nu te lasi centrifugat si proiectat in mijlocul lor. Asta e reteta. Toti mentorii spirituali si cautatorii de adevaruri  au ajuns mai devreme sau mai tarziu in punctul asta: „Daruieste fara sa-ti doresti ceva in schimb. Accepta-te pe tine si nu-ti construi asteptari prea mari de la ceilalti, in schimb bucura-te le maxim atunci cand oamenii reusesc sa te surprinda intr-un mod placut”. Atat de simplu in teorie. In practica insa e mult mai greu, iar NLP-urile Cristinei si dialogurile lui Dalai Lama nu ma ajuta foarte mult.Totusi, progresele devin vizibile: am invatat sa merg pe gheata „cu toata talpa”, „calcand hotarat”, fara sa ma mai tin de bratul nimanui. Well, cu unele exceptii. Iar cand sunt singura , pot sa „imprastii” zapada cu piciorul peste luciul ghetii si sa pasesc cu incredere mai departe – un truc pe care l-am invatat anul asta. Atat de simplu. Ca si viata.

Tu ce vrei de fapt?

Am simtit o apasare in tample.  Iar naratorul omniscient, din dorinta de a da si mai mult dramatism scenei, a facut o adnotare: „ Oana continua sa se joace febril cu unghiile, evitand raspunsul  – un tic mai vechi care vadeste o accentuata stare de nervozitate”.

Mereu am stiut ce vreau, numai ca rareori am putut verbaliza sau, cu atat mai putin, pune in practica. Asa ca…tacere. Doar Winamp-ul alegand la intamplare melodii dintr-un fisier care va deveni in curand CD si pe care il voi asculta la primavara, dupa ce ma voi impaca din nou cu autostrada.

“Mie mi-ar placea sa pot calatori fara niciun bagaj. Sa urc asa, intr-un avion oarecare, si sa plec.  Iti dai seama cum ar fi? Trei nopti in New York, 3 in Monte Carlo. Absolut nimic la mine, decat cardul. Sa-mi schimb tricoul si blugii si apoi sa plec mai departe”. Alta tacere. Apoi, aparent fara nicio legatura cu cele spuse mai devreme: “As vrea ca prietenii sa nu-mi mai faca daruri…”

***********

Vreau sa plec in Japonia. O luna, doua, jumatate de an, oricat va fi nevoie sa invat modul lor de a realiza picturi si ilustratii. Intai a fost Venetia. Dar Venetia a fost mai mult un vis, o ambitie, pe cand asta este deja ceva organic: unul dintre putinele motive pentru care inca mai merita sa ma ridic dimineata din pat si sa ma arunc ca un erou de parada in fata masinilor care stropesc cu noroi. Vreau sa creez pentru oameni. Sa-i fac sa viseze. Sa le colorez viata, peretii si foile albe si sa le spun povesti in care sa se regaseasca. E o utopie, insa “in viata trebuie sa facem ce ne place”.

“Daca nu ai gasit inca un sens, construieste-l”. Suna putin a Marquez, dar nu e doar literatura ci un posibil mod de viata pe care ar trebui sa invat sa-l pun in practica. Pana atunci insa o sa primesc cadou o pisica…

Anunțuri