Nu mai am liant pentru cuvinte. Si totusi nu le pot lasa asa, nescrise: se strang prea multe in mine iar spatiul dintre minte si suflet e si asa foarte ingust. Sa scriem, dar, sa scriem: faramitat, fara sens, oricum, numai sa scriem! “Simtiti copii, orice, numai simtiti!” – indemnul unui Heliade actual, de secol XXI, preocupat mai mult de recuperearea umanitatii decat de viitorul literaturii.

Flash, flash! Crampeie de stari, de amintiri, de senzatii: doua pisici pe un horn – aceleasi poate de anul trecut care isi faceau drum catre podul vilei baletand pe gardul ingust?, play: inca o melodie si inca una, si inca una iar de la a treia incolo plansul si somnul, apoi din nou sus, apoi din nou jos – o pendulare obositoare intre ce sunt, ce pot fi, ce am devenit si ce n-as vrea sa fiu, cu reintoarcere in punctul in care energia este zero.

Sarbatori goale: vin, pleaca, ninge, ploua, muguri, soare, frunze, zapada. Tac tac! Masina de scris a ajuns la capat. Iau alta foaie alba, o potrivesc cu tact si astept sa ma loveasca inspiratia pe care o vad ca pe ceva extern, ca pe un dat, independenta de mine. Dar cica pana si asta, inspiratia, poate fi indusa: avem in noi toate resursele pentru a fi creativi, altruisti, liberi, chiar si fericiti. Si atunci de ce ezistam, de ce (inca) suferim?

Oameni, oameni, o mare de oameni! Vreau sa ma pierd printre ei, sa ma scald in fluxurile de energii pe care le emana, sa ma hranesc cu caldura lor si sa renasc Phoenix, apoi sa-i invit pe toti la mine acasa, sa le dau ciocolata, martipan, canapeaua, bradul meu pe care nu l-am cumparat inca, desenele, cartile, covoarele, secretele si problemele mele si, in final, sa-i poftesc pe usa afara inainte sa devenim prea familiari. Da, imi este clar deja: nu stiu cum sa abordez problema oamenilor care pleaca. O iau pe toata asupra mea.

Aseara am reusit sa ma joc de-a meditatia: un exericitiu autoimpus, in care nu cred si, prin urmare, nu ma astept sa dea rezultate prea mari. Totusi, era cel mai bun lucru pe care-l puteam face la ora aia pustie, secata de lacrimi, de sensuri si de cuvinte.  M-am aplecat asupra florii din glastra si am inceput sa discut cu ea, in soapta. Stop cadru: covorul albastru pe care ma aflu eu culcata, geamurile aburite, lumina prea puternica, batand piezis din camera alaturata, vantul disperat de afara – tragic pana la exasperare si tostusi stai sa vezi cum e cand ai probleme reale, cu bunici bolnavi care nu-si mai gasesc in farmacii medicamentele compensate, frati care iti mor sau pleaca definitiv peste hotare, parinti someri si razboaie sau crize economice picate pleasca peste tragediile tale individuale!

Nu stiu ce-a zis Dalai Lama despre convesatia nocturna cu plantele si, sincer, nu-mi mai pasa: m-a pierdut dupa primele 2-3 dialoguri publice pe care le-am vazut pe Youtube. Cu tot respectul pentru intelepciunea si iluminarea Sa, eu nu pot avea incredere totala intr-un om care alege sa se detaseze de problemele vietii insa ofera celorlati retete senine despre cum ar trebui sa le abordeze. Totusi, mangaind frunzele plantei ca si cum ar fi fost crestetul cuiva drag, am simtit pentru o clipa linistea dintr-un ashram: diferenta e ca experienta mea firava nu va genera niciun bildungsroman, devenit ulterior best-seller (este evident ca ma refer la scrierile lui Liz Gilbert), ci doar o alta noapte de insomnii pentru care voi plati a doua zi la munca.

In mod surprinzator, experienta mea nu a ramas lipsita de cateva cvasi-intelesuri:

Unu si cel mai important, am descoperit  ca planta a mai crescut de cand am analizat-o ultima data. Nota bene: ar trebui sa fac asta mai des si cu mai multa atentie. In fond, intre noi s-a creat acum o legatura speciala, iar eu ii sunt datoare macar cu o cana de apa. Ea nu-mi este datoare cu nimic.

Doi: nu exista un punct terminus al caderii asa cum nu exista un inceput clar al vindecarii.  Mai exact: pot spune ca azi ma zimt perfect, ca am toate motivele sa fiu fericita si chiar sa simt asta cu fiecare celula a corpului, apoi, dintr-o data, sa cad in extrema de a discuta cu o planta.

Trei: nimic nu se leaga de nimic – judecata pe care am emis-o culcata pe o banca, intr-un parculet, in timp ce priveam o stea pe care altcineva o trecea printr-o frunza. Nu exista asadar actiune – reactiune (poate doar in plan fizic insa nu intotdeauna, atat timp cat poti accepta o palma fara sa ripostezi), opozitia bine – rau si presupusele consecintele rezultate de aici sunt doar conceptuale, adevarul este relativ, valorile sunt rasturnate, asta de mai-nainte este un cliseu, iar lumea n-o sa se sfarseasca pe 21 asa ca va sarbatori continuitatea devenind tot mai haotica, mai scelerata si mai falsa iar eu impreuna cu ea, pentru ca sunt prea lasa si prea comoda ca sa ma izolez de dragul unor principii.

Patru: nu am nicio concluzie la ce am scris pana acum, doar chef de a divaga aiurea. In fond, am stabilit deja ca, pentru mine (si pentru inca vreo cateva milioane de oameni vii sau decedati, celebri sau anonimi), scrisul a fost sau este e terapie. Writing is therapy. Drama is therapy. So, writing is drama and drama starts here…

Anunțuri