„Life’s a journey.”

“Da, cu conditia sa ai o destinatie clara. Sau mai multe. O linie dreapta formata din mai multe segmente. Ai ajuns intr-un punct, infigi un stegulet, apoi iti continui drumul ”.

“Daca te focalizezi doar pe destinatie, nu mai poti savura placerea drumului”.

“Poate.  Totusi, scapi din vedere faptul ca destinatia este cea care determina drumul: fara o destinatie, drumul n-ar mai exista sau ar fi o ratacire, o orbecaire fara sens. Destinatia este asadar cea care conteaza.”

Cu doi-trei ani in urma as fi fost in stare sa bat cu pumnul in masa pentru teoria asta. Eram emirul din “Noapte de decemvrie”. Descoperisem ca Mecca exista, se contura grandioasa la orizontul realitatii monotone pe care o induram zi de zi, nu era doar o utopie menita sa-mi justifice dreptul de a visa. Eram in stare sa-mi parasesc seraiul, viata comoda, sa renunt la pernele moi de pe terasa, la cafeaua cu caimac si la umbra familiara a palmierilor doar ca sa traiesc experienta inaltatoare de a-i saruta zidurile si de a le urla tuturor ca nebunul nu eram eu ci ei, cei care isi inchisesera ochii, urechile si sufletul in fata miracolelor.

Cand m-am inhamat la misiunea de a ajunge la Mecca , am pus drumul pe ultimul plan. Trebuia sa fie simplu. Numai ca linia dreapta dintre A si B s-a dovedit fragmentata si plina de incercari.  Am pierdut camilele, proviziile si harta, asa ca a trebuit sa fac cale intoarsa. Totusi, conturul tremurator al cetatii profilat pe cerul idealurilor mele si muzica inaltatoare care se auzea dinauntrul zidurilor si care ajungea din cand in cand la mine purtata pe aripile vantului uscat, mi s-au daltuit pentru totdeauna in inima: stiu ca intr-o zi voi fi pregatita sa pornesc din nou la drum, cu mai multa rabdare si mai multa intelepciune. Se va dovedi astfel ca fiecare lectie de viata, neinteleasa la momentul respectiv, imi va fi in cele din urma de folos.

Cu ocazia primului esec  am invatat ca drumul se parcurge de unul singur, fara caravane si insotitori. Bagajul e inutil. Cu cat iei asupra ta mai multe bogatii, idealuri, sperante, cu atat  mai mult te expui in fata talharilor iar miza e mai mare. Cand nu ai nimic de valoare asupra ta, nu prea ai ce pierde.

De fapt, o alta lectie important pe care am invatat-o in ultima vreme a fost sa pierd. Sa pierd cu seninatate. A nu se confunda cu a renunta fara lupta. Pur si simplu a accepta ca din punctual ala deznodamantul nu mai depide de tine. “Karma”, spun japonezii. Adica poti face oricate combinatii, da, poti sa-ti planifici punct cu punct intinerariul, insa niciodata nu poti fi sigur ca hartile pe care le folosesti au fost actualizate: acolo unde ieri era o oaza, astazi poate fi un desert. Trebuie sa fii pregatit pentru orice, sa ai mereu mintea treaza ca sa poti actiona la timp. Comoditatea  si dulcea contemplare a imprejurimilor nu au ce cauta in rucsacul unui calator.

“Ma pot adapta oriunde”, am realizat in timp ce asezam cana de cafea pe noptiera, langa documentele pe care Gabi treabuia sa le ia cu el la aeroport. Ma uitam la Raluca pregatind bagajele pentru sotul ei si ma gandeam ca, in scurt timp, voi fi si eu probabil nevoita sa ma descurc o vreme de una singura. Gabi in Belgia, pentru cateva luni, John pe teren, prin tara. Daca pana nu de mult imi simteam radacinile adanc infipte in betoanele Bucurestiului, oras pe care la inceput  il detestasem ca mai apoi sa-l consider singurul loc din Romania in care as fi putut trai pana la batranete, dintr-o data perspectiva plecarii peste hotare mi  se parea simpla si senina ca o zi de primavara.

“M-am obisnuit sa schimb trenuri, sa mananc si chiar sa dorm prin gari. Am schimbat 4 orase, zeci de chirii, am invatat sa conduc masina prin tara. Am sarit dintr-un taxi in altul, voi face la fel cu avioanele. Va trebui sa ma adaptez, daca va fi nevoie”. Apoi mi-am amintit cat de bine m-am simtit de fiecare data cand am ajuns la aeroport: cu o cafea in mana, citind sau ascultand muzica, in timp ce urmaream cu oarecare emotie si nerabdare orarul zborurilor . “Life’s a journey. Corect. Insa drumul si destinatia conteaza deopotriva la fel de mult.”

********************************

La fel ca Pi, ezit mult inainte de a ma decide asupra unui drum. In loc sa ma incred in instinct, prefer sa ma mut de pe un picior pe altul, in mijlocul intersectiei, asteptand acel Deus ex machina care sa-mi ofere solutia salvatoare. Viata e complexa, optiunile variaza desi unele nu sunt foarte diferite in esenta lor (normele sunt cele care te imping sa crezi fie in Allah, fie in Buddha, fie in Dumnezeu, desi sunt unul si acelasi), la fiecare etaj al edificiului pe care il construiesti zi de zi exista cate-o camera obscura plina-ochi cu indoiala si, in plus, nu se zareste nicio poteca de caramizi care sa te duca in siguranta la destinatie.

Trebuie sa iei decizii si, cel mai important, sa te impaci cu  urmarile  lor. Si eu am fost nevoita de cateva ori sa-mi parasesc India pentru un pamant al fagaduintei incert, insa convingerea ca exista un Sens care va arunca lumina asupra a tot ce-mi ramasese neclar la un moment dat m-a ajutat sa-mi fac bagajele cu oarecare seninatate si sa accept calatoria. Ca sa fiu sincera, am evitat dintotdeauna schimbarea: desi iubesc la nebunie senzatia de libertate asociata cu vantul care imi bate in fata, n-as urca niciodata intr-un tren sau pe un vapor cu destinatia “oriunde” fara sa am certitudinea ca exista o cursa identica inapoi.

Ce faci insa cand te trezesti singur, in mijlocul oceanului (sau al desertului, ca in cazul emirului)? Tot ce considerai ca fiind corect, drept, normal, devine ambiguu. Pana nu demult credeai in Dumnezeu sub toate formele sale, propovaduiai binele si altruismul, dadeai exemple pozitive. Dar asta se intampla cand inca mai aveai pamantul sub picioare. Acum trebuie sa supravietuiesti singur in mijlocul oceanului, si tocmai cand te gandeai ca nu poate fi mai rau de atat, de sub coverta apare Tigrul: salbatic, hamesit, imprevizibil. (Cristina, care a citit cartea inainte sa vada ecranizarea, imi explica simbolistica: “Tigrul este Umbra, instinctele primare care ne dezumanizeaza si carora trebuie sa le tinem piept. Pe barca, Pi s-a confruntat de fapt cu el insusi. De aici cele doua versiuni ale povestii: prima mistica, ireala, inaltatoare, incarcata de intelesuri, iar cea de-a infernala, purulenta, meschina – este evidenta ca natura noastra ne face sa acceptam mai usor o minciuna fabuloasa decat un adevar crud, violent”).

In mijlocul oceanului, Pi, cel care invocase mania zeilor doar pentru a se covinge ca acestia exista, nu intelege inca exact ce i se intampla: da, era avid sa gaseasca un Sens, cochetase de multe ori cu idea ca exista ceva mult-deasupra intelegerii noastre, dar oare era neaparat nevoie sa fie tarat in necunoscut, sa traiasca la limita suportabilului, sa-si riste chiar si viata pentru un moment de claritate?

In astfel de situatii probabil ca toti, fara exceptie, am ajunge sa reactionam la fel: sa ne smulgem camasa si sa cerem socoteala cerurilor. “De ce eu? Cum de am ajuns aici? Ce mai vrei de la mine?”

Abia in momentul in care esti dispus sa renunti la tot, sa accepti totul ca pe un dat, cu seninatate, universul ti se deschide in fata ochilor, ca o floare – mi-e totusi greu sa inteleg in ce masura Sensul devine astfel sinonim cu Acceptarea sau iti este oferit ca o rasplata in schimbul acesteia.

Si totusi, despartirile… Se pare ca nu sunt singura care le trateaza cu atata seriozitate si dramatism. “The whole of life becomes an act of letting go. But what will always hurt the most, is not taking a moment to say goodbye.” , spune Pi-adultul, rememorand modul in care Tigrul l-a parasit „atat de simplu, fara niciun ceremonial” pentru a se retrage definitiv in jungla.

In timp ce trasam tot felul de paralele intre sensul cuvintelor si greselile pe care le tot comit cand vine vorba de relatiile cu cei din jur, am realizat un lucru: n-am gasit inca reteta care sa ma ajute sa las pur si simplu oamenii sa plece din viata mea, insa trebuie sa constientizez o data pentru totdeauna ca despartirile fac si ele parte din Acceptare. Abia dupa ce voi reusi  sa infrunt Tigrul din barca si sa ajung la un consens cu el, voi fi capabila sa disting Steaua Nordului si sa-mi gasesc drumul spre casa.  In fond, desi suna egoist, cel mai important este ca eu sa ajung in siguranta pe tarm. Toti ceilalti sunt repsonsabili de propriile lor calatorii…

Anunțuri