“Asta e muzica de pijamale”. Incrunt sprancenele si mi-o imaginez pe Laura in pijamaua ei verde, din facultate, in care as fi incaput de doua ori in lungime (Laura e mult mai inalta ca mine), cu ochelarii pe varful nasului, analizandu-mi playlistul cu severitatea si sarcasmul lui Carac, cel mai de temut prof pe care l-am avut in cei patru ani de filologie.

Ma asez mai bine pe scaun, in fata celor doua monitoare, si citesc mai departe (distanta de vreo 300 de kilometri care ma desparte de Laura poate fi survolata cel mai simplu pe Facebook): “Este genul ala de melodie…de buna-dispozitie, de ascultat dimineata pe stomacul gol, cand sta pijamaua shui pe tine si ai parul in toate partile”.

Zambesc. Imi amintesc de noptile albe in care incercam sa ingrasam porcul in ajunul examenului (si de cele mai multe ori chiar reuseam!), cand faceam mii de scheme pentru a structura sutele de pagini de vorbarie inutila, pana cand simteam ca nu mai stiu nimic, iar creierul intra fortat in stand-by; era momentul in care incepeam sa ma panichez si sa ma intreb daca voi putea promova si daca voi reusi s-o ajut si pe Laura, blocata de cateva ore bune la jumatatea cursului. Apoi urma destinderea, hazul de necaz pe seama noastra si a altora (acum 7 ani retelele de socializare erau slab conturate, altfel am fi avut un subiect inepuizabil de barfa), gustarea de dupa miezul-noptii alcatuita din “ce se mai gasea prin casa” (de multe ori combinatii nefericite de paine cu margarina si conopida murata), niste muzica de “trezit neuronii” si din nou la studiu.

Nu ma opream decat dupa ce reuseam sa-mi citesc toate notitele, moment in care Laura declara ferm ca ea “isi baga picioarele in cursul lui x sau y si in examenul de a doua zi” si se ducea la somn invitandu-ma sa fac la fel. Cu ochii larg deschisi, in intuneric, repetam la nesfarsit pasaje din materie pana cand reuseam cu greu sa adorm cateva ore amarate. Dimineata ma gasea cu mintea incredibil de limpede, stapana pe mine, si gata “sa dau tot ce e mai bun”.

Apoi urma cursa-cronometru catre facultate (inevitabil riscam sa intarziem, oricat de devreme ne-am fi trezit), rugaciunile fierbinti si injuraturile adreste printre dinti soferului de maxi-taxi care prindea toate semafoarele, fuga pe scarile somptuoase, de tribunal, incercarea disperata de a ne aminti in ce sala era examenul si, in final, ritualul nostru secret: Laura se aseza in spatele meu apoi imi dadea un elastic cu care sa-mi prind parul astfel incat “sa nu-i obturez vizibilitatea”. In momentul in care aveam subiectele in fata, inchideam ochii pret de cateva secunde, respiram adanc si inceram sa-mi eliberez mintea. De cele mai multe ori reuseam sa-mi “vizualizez” notitele (calitate pe care am mostenit-o de la mama si despre care am aflat mai tarziu ca se numeste “memorie vizuala”): stiam  exact unde anume se afla subiectul 1 sau 2 in ciornele muncite de mine si, cu ochii mintii, urmaream randurile subliniate cu marker. Acesta era declick-ul. Nu-mi mai ramanea decat sa pun pe hartie tot ce stiam. “Suntem ok?”, imi sasaia Laura la ureche. “Da, suntem. Stiu subiectul”. Si zambeam imaginandu-mi-o pe Laura jubiland in spatele meu.

Desigur, in afara sesiunilor, eu si Laura am petrecut numeroase dimineti tarzii, in pijamale. Incerc sa-mi amintesc “gustul” lor dar realizez ca, de cativa ani, am oroare de pijamale. Imi dau o senzatie de slabiciune, “de spital”. In locul lor, al diminetilor calme si lipsite de griji, am ales gustul tonic al trezitului devreme dupa maxim 4-5 ore de somn: un drog fabricat de propriile-mi celule, care-mi ascute simturile la maxim in timp ce corpul parca pluteste in slow-motion. In astfel de dimineti simt muzica pana in varful degetelor, in fiecare fibra si-n fiecare fir de par, iar daca inchid ochii imi pot imagina cum tot spectacolul vietii din jurul meu se transforma intr-un urias flash-mob, cu o coregrafie spectaculoasa.

Acestea sunt perioadele de Insomnie pe care le astept in fiecare an ca pe un festival-surpriza: nu stiu niciodata cand pot aparea sau ce anume le poate genera, dar le traiesc de fiecare data cu entuziasmul si nebunia unui practicant de bungee-jumping. Acum, in pragul unei varste generoase, cand locul exceselor este luat de exercitii mai mult sau mai putin reusite de maturizare, astfel de dimineti sunt marcate de cate un proiect nocturn la care trebuie sa lucrez asiduu, pe ultima suta de metri.

N-am sa uit insa niciodata insomniile cauzate de prezenta unui El langa tine, acel El al carui contur il “pipai” la inceput doar cu degetele mintii (“Oare cum e sa adorm langa el? Are un somn linistit sau poate sforaie? Doarme cu mana sub perna? Vorbeste in somn?”) pana cand totul devine real: tricoul lui mirosind “a curat” si vag a parfum (miros pe care il vei asocia instantaneu cu prima melodie auzita la radio), blugii rupti (de casa), micile detalii ale universului casnic care il inconjoara (pe care le vei memora cu precizia lui Data pentru a le evoca, masochist, pe toata durata depresiilor post-despartire), mersul haotic al minutarului masurand fiecare clipa a unei fericiri subtiri ca un fir de paianjen si exploziva ca un Red Bull amestecat cu alcool, prima raza de soare de care te folosesti ca de o lanterna de buzunar pentru a-i privi in liniiste expresiile fetei in timp ce doarme, si inevitabila intrebare: “Omul asta va ramane sau va deveni si el un alt mormant gol, acoperit de flori albe?”

………………………..

In timp ce mergeam spre serviciu cu castile in urechi, gandindu-ma la noptile albe care te fac sa zbori pe strazi a doua zi sau sa adormi in metrou cu un zambet tamp pe fata, am realizat ce sfat i-as putea da Laurei: viata e ca o panza. Fiecare picteaza cu ce are, asa cum poate. Uneori ne oprim sa privim tutoriale cu maestri ai penelului, realizand opere care te lasa cu gura cascata. Astfel de exercitii pot sa te descurajeze, pentru ca te fac sa-ti reevaluezi tehnicile si sa realizezi ca esti la ani lumina distanta de obiectivele tale.

Zilele trecute insa am urmarit un nene care picta…cu degetele. Nu intentiona sa realizeze nimic spectaculos, voia pur si simplu sa traiasca placerea de a picta in afara canoanelor. Rezultatul a fost deosebit. Munca acestui om e o metafora in sine si poate fi tradusa prin intoarcerea la esential, la frumusetea originara a lucrului simplu, facut cu sinceritate.

Tot acelasi nene, dupa ce a aplicat peste toata plansa un strat de culoare, a luat o cartela dezafectata si a “scrijilit” usor trunchiurile fantomatice ale unor plopi albi. Pentru cei care se tem ca “nu mai pot intoarce timpul” sau ca “imaginea de ansamblu a vietii lor este deja asternuta pe panza si, ca atare, nu mai poate fi retusata”, acesta este un alt exemplu de adaptare la context si, de ce nu, de optimism: daca nu-ti place cum arata opera ta intr-un anumit stadiu, poti aplica oricand un strat nou de culoare care sa-ti ofere noi perspective. Tehnica se numeste palimpsest si ne-a fost prezentata la un curs de Literatura Comparata, in anul III de facultate…

Anunțuri