Astept 135-ul in statie de 20 de minute. Nu sunt sigura ca mai vine la ora asta, dar nu mai conteaza. E momentul ala de claritate in care mintea devine limpede si rece ca o apa de munte, iar respiratia e rara si abia perceptibila. Timpul se opreste in loc, iar privirea – asa imi imaginez eu – devine taioasa, in timp ce ochii capata un luciu metalic.

Nu e prima data cand scriu dupa ce am baut. “Vreau crema de whiskey”, i-am zis lui John in timp ce termuram in statie cu telefonul la ureche, “sa serbam in p*** mea f*** asta de tara in care oamenii capabili primesc fix o p***”.

Trece un 123. Nu e bun. Trec 10 minute si un alt 123. Mi-e frig. In zare, printre dalele unui gard darapanat, se zaresc contururile unor blocuri turn luminate ca niste pomi de Craciun. Este momentul in care decid ca nu am de ce sa plang. Doar mi-am jurat pe 31 decembrie 2012 la 23:58 trecute fix ca n-o sa ma mai las doborata de nimic. Amin! Si am procedat ca atare pana in data de 27 februarie, 22:02 trecute fix, pentru ca promisiunea facuta in Piata Constitutiei, cu sticla de bere cu tequila la gura (uitasem sa luam sampania din frigider), in ropote de artificii, nu se incalca asa de usor.

Wait, wait, nu e o tragedie! In fond nu s-a intamplat nimic inca. Asta e orasul meu. Asa, gol, fara guardieni, dar la naiba, am aproape 30 de ani, am realizat deja ca barbatii nu umba cu aripi ascunse sub gecile sau paltoanele de iarna. In schimb am desenat un bishie care NU seamana cu Mamoru  dar care a imprumutat o parte din sufletul meu (asta se poate vedea mai ales in ochii lui mari, desenati cu rabdare si pasiune, pentru ca am invatat constiincios din poezii ca ei sunt poarta sufletului, or personajul meu nu poate fi decat el, Eroul, Salvatorul etc etc ) si da,  asta e ceea ce vreau sa fac: sa manuiesc creionul cu dexteritatea unui campion la scrima, nu sa scriu „textulete”  (desi nu exclud varianta ca intr-o zi voi publica o carte de succes, scrisa din inima, pentru Oameni); deci, teoretic, ce as avea de pierdut? Un scaun confortabil si plaja aia de comoditate pe care tot lancezesc de mai bine de 2 ani.

Forward. Sunt acasa. Am baut jumatate de sticla de whiskey. Noroc ca e slab si ca “urca greu la cap”. Perorez despre “f*** de tara” (si prin asta se subinteleg sistemul si clasa politica; tara, saraca nu are nicio vina), strainii arivisti (stim noi care, aia pe care i-as calca cu TIR-ul intr-un univers paralel), incompetentii, c***vele s.a.m.d.

Intr-un final bautura incepe sa-si faca efectul asa ca ma trezesc plangandu-l din senin pe Zsolt. Mi-l amintesc cum era la team-building: mic de statura, pierdut printre cheflii, straduindu-se sa se integreze si sa faca glume. Apoi training-urile – mai mult sau mai putin utile – dar tratate cu seriozitate: unul din putinele momente in care m-am simtit “ca intr-o multinationala”: importanta si respectata. Imi amintesc, de asemenea, scena din restaurant, cand Szolt ne povestea despre copiii lui si ne arata poze cu ei, pe telefonul mobil.

Inapoi in prezent: plang cu suspine si repet “nu e corect, nu e corect” , ca un CD zgariat. John imi aminteste ca am mai plans pentru Zsolt “si pentru ceilalti”, dar ca am voie sa o fac de cate ori simt nevoia.

In fine, ma linistesc si ma duc sa fac dus. Apa nu e rece dar ma trezesc ca dintr-un vis urat. Nu mai plang, dar imi vine sa urlu la mine, sa-mi trag palme daca e nevoie, numai sa inteleg o data pentru totdeauna CA POT. Stiu sa scriu, stiu sa desenez. Am un cv bun. Am vointa. Am mai trecut prin asta. Nu stim inca nimic sigur. Poate ca plang, poate ca supraanalizez, dar sunt aici si in loc sa fug am ramas pe campul de lupta, cu lacrimi in ochi si cu un nod in gat dar orgolioasa si incapatanata. Imi amintesc de pilda talantilor. Nu stiu exact cati mi s-au dat dar n-am de gand sa-i ingrop si sa ma spal astfel pe maini de orice responsabilitate. De maine insa va trebui sa stiu exact  in ce am de gand sa-i investesc…

Anunțuri