Nici nu-ti dai seama cat de simplu e. In ultimii doi ani si jumatate ti-ai facut atatea scenarii despre cum va fi, incat in momentul „te zero”, cand ajungi in cele din urma „s-o faci”, totul pare ireal: mana scrise singura (termurand, desigur)  „Domnule Director, subsemnata….bla bla (o sa-mi agat la butoniera bla bla-ul asta, ca o decoratie de soldat ranit pe campul de prietenie, ca sa-mi aminteasca din cand in cand sa nu mai am atata incredere in oameni) va rog sa-mi aprobati cererea de demisie”. Din punctul ala, in care adaugi semnatura, totul devine limpede si calm: buza prapastiei, o vezi dar nu te arunci; nu-ti mai e teama, nu mai ai ce pierde, din contra: ai o noua sansa pe care trebuie s-o valorifici la maxim, un nou drum care ti se deschide in fata si chiar daca stii ca ai devenit extrem de pesimista in ultima vreme, te gandesti asa, cu un zambet tamp pe chip, ca poate va fi mai bun.

Da, am ales sa-mi dau foc intr-un loc public, in „vazul lumii”, cum ar fi zis mamaia acum cativa ani cand putea sa vorbeasca, de dragul unui principiu. Desigur, nu mizez deloc pe faptul ca un cavaler in armura de aur va veni sa-mi rasplateasca gestul de erosim-kamikaze, dar sunt extrem de impacata cu mine. Bovin de impacata cu mine, as putea spune. Am ales sa fiu OM si, chiar daca asta nu mai conteaza pentru multi dintre contemporanii mei, am certitudinea ca in fiecare dimineata, atunci cand ma voi duce sa ma spal pe dinti, voi privi in oglinda si nu la periuta sau, mai umilitor, la picioare.

…Si poate ca OMUL din mine (sau ceea ce a mai ramas intreg din el), va avea in curand ocazia sa demonstreze ca este si un bun profesionist….

Anunțuri