Prima parte a ceremoniilor s-a incheiat: au fost trase salve de tun, s-au depus coroane de flori, s-au spus si s-au scris cuvinte mari. Din sicriul meu de sticla, in calitatea onorifica de mort viu „honoris causa” , am urmarit cu un zambet distant afirmarea gloriei tardive. Mainile reci, mirosind a formol dulceag de Oriflame, au strans obiectele familiare si le-au asezat intr-o punga de cadouri: erau putine, mult mai putine decat la celelate locuri de munca, asa ca n-a mai fost nevoie de cutia din carton in care corporatistii din filme isi depoziteaza obiectele de birotica, poza de familie si, cel mai important, diplomele si atestatele.

In timp ce schimbam amabilitati si jubilam silit ca un miliardar la loto, mi-am pipait inima: nu mai era la locul ei, se scursese cu aproximativ o luna la canalizare, spalata de lacrimile de neputinta si de resturile de crema de whiskey. Atat de bine reusisem sa intru in rolul de privitor distant al propriului meu film, incat nici efectele speciale nu ma mai emotionau: constientizam ca tinusem candva foarte mult la oamenii aia, la scaunul ala, la monitoarele alea doua, la confortul ala aparent, la tot ce tinea de locul in care imi petrecusem mai bine de 2 ani din viata, insa socul fusese atat de puternic incat, o data depasit, nu mai lasa loc de sentimente ci de calcule reci: trebuie sa semnez lichidarea, trebuie sa-mi golesc inboxul si sa-mi inchid contul de Outlook, trebuie sa-mi incarc arhiva personala pe hard, trebuie sa-mi iau ramas-bun de la colegi. Nicio lacrima. De ce ma judecati pentru asta? De ce ma tot mintiti ca in final conteaza? Spune sincer, nici macar tie nu-ti mai pasa, insa partea buna este ca acum suntem toti chit. S-a tras linie si s-a facut decontul.

O vreme m-am simtit ca un cal scos la licitatie. Nu o martoaga, asa cum aveam impresia in primii ani de alergat pe hipodrom, ci un cal de rasa. Fiecare fibra a corpului meu arata ca pot. Incapatanarea rasei din care ma trag si jarul pe care l-am mancat din potire de fier forjat sunt atuurile mele in cursa pentru afirmare. Insa orice cal, oricat de ingrijit si de apreciat, isi aminteste uneori ca nu este decat un animal de povara. Atunci rupe fraul de aur si fuge mancand pamantul. Desigur, exista riscul sa se piarda in salbaticie si sa fie mancat de fiare, sau sa devina o martoaga, dar sentimentul acela de libertate absoluta, cand sunetul copitelor tale face pamantul sa vibreze, nu se poate compara cu nimic. Insa, de cele mai multe ori, viata iti aduce toate escapadele la acelasi numitor comun: dorinta de stabilitate. Si iata cum cutia in care ti-ai carat lucrurile devine cutia in care iti aduci lucrurile intr-un loc cu totul nou, la care se adauga un vag sentiment de gol, putina teama de necunoscut si putin dor de lucrurile si situatiile familiare.

“Even when you succeed you take a bow…”

“Invingatorul este intotdeauna singur…”

Ambele sunt adevarate si verificate.

Si mai lasati-l in pace pe Coelho: poate ca scrie facil, dar cel putin reuseste sa ajunga la inimile oamenilor…

Anunțuri