“Respect!”, imi scrie Cristina pe mess dupa care imi trimite un smileyface cowboy care isi ridica palaria cu degetul mare. Ma simt ca un alipinist care a cucerit mai intai un varf mediu, apoi s-a incumetat sa urce pe Everest si, in final, a reusit. Aerul e rarefiat aici sus, mainile imi tremura pentru a doua oara in 2 luni, dar de data asta nu-mi mai este teama, nu mai exista nicio gheara care sa ma stranga de gat cand dorm, nu ma mai urmareste niciun mail, niciun mesaj, niciun telefon; daca n-ar trebui sa stau pana la miezul noptii (probabil) pentru a termina niste materiale pe care numai creative nu le-as putea numi, jur ca as lua-o la fuga prin parc si as striga cat ma tin plamanii ca sunt libera din nou.

Ma aplec asupra desenelor neterminate si zambesc: am timp sa le prelucrez in Photoshop, am timp sa-mi reintalnesc eroii, am timp sa-mi exersez lineartul, sa fac schite, sa scriu sincer, sa miros teii, sa ma bucur de ei, sa ma opresc din a anumara zilele care trec greu intre doua week-end-uri, sa dau de mancare puilor mici din cutie si sa-mi rezerv cateva minute pe zi pentru a-i observa de la distanta ca un reporter de la National Geographic.

Zambesc larg, cu tot ficatul, cu toate maruntaiele (indemn le seninatate si serenitate facut de un guru din India intr-un roman pe care l-am citit cu ceva vreme in urma) si ma simt mai vie ca niciodata: abia acum s-a terminat totul; m-am inselat cand am crezut ca demisia a marcat un punct terminus al unei bucle fade si lipsite de persective, in care ma invarteam de ceva vreme. Nu, oameni buni care nu-mi cititi blogul: abia azi s-a terminat si iata ca nu-mi mai este frica, nu mai exista niciun timp al deciziilor sufocante, al hotararilor irevocabile, sunt doar eu, cea dintotdeauan. Umanism, umanitate, creativitate, altruism.

Acum cateva zile ma intrebam care este sensul vinetii mele. Nu stiu inca sigur, dar cel putin stiu sa evit drumurile intortocheate sau pline de maracini. Mai orbecai din cand in cand, mai cad, ma mai ridic, dar Phoenixul si Dragonul nu pot fi imblanziti. Am ceva de dat lumii, am tot mai des momente de claritate, si chiar daca nu pot sa va deschid usa vilei mele cu 3 etaje pe care n-o am pentru ca nu mi-o doresc, am un teanc de postere desenate de mine, cativa metri cubi de creioane, un kil de vopseluri, un spirit liber si multe povesti de spus.

“I’ll never be false in who I am as long as I breathe”.

Respect: lectiile voastre dure de viata m-au ajutat sa fiu cea de azi!

Anunțuri